Este vorba despre cei 50,000 care intră în fiecare zi în metrou la Piaţa Veteranilor şi despre janghina de scaun pe care o ţigancă îşi expune ciorapii pentru vânzare pe trotuarul de lângă staţie.

Am sunat la Poliţia Comunitară şi am reclamat-o, pentru că m-am săturat să o văd acolo, ieri şi azi. N-am sunat ieri, pentru că m-am gândit că o vor face ceilalţi 50.000. Or fi sunat… n-or fi sunat… Voi ce credeţi?

De fapt, eu doar sper să dispară ţiganca, pentru că, la cât de mulţi ţigani fac comerţ ilegal în cartierul Militari, este evident că Poliţia Comunitară este copleşită de colectatul şpăgilor.

Măcar de i-ar da un telefon, să-i explice că nu e bine să mai stea acolo, pentru că trece Tociu.

Referitor la ţiganca asta, urâtă şi cam trecută, am sentimentul că nu mulţi îi vor observa lipsa. În mod evident, românii sunt discriminatorii: dacă în locul ei era o blondă de 18 ani, cu ţâţe mari, cel puţin 3 zile s-ar fi discutat despre dispariţia ei.

Dar nu s-ar fi ajuns până acolo, pentru că nici eu nu aş fi reclamat-o!

Mori pe Dâmboviţa!

Nu este vorba despre premoniţia unei ghicitoare dezvăluită politicianului proaspăt ales care îşi face bagajele pentru a veni la Bucureşti, ci despre instalarea unor ”mori de apă” pe râul Dâmboviţa, în Bucureşti. Adică un fel de hidrocentrale, dar la care să primeze aspectul estetic.

Cu ce folos? Simplu: să genereze curent electric şi să dea un motiv turiştilor să facă poze.

Cu aceste motivaţii în gând, am depus la registratura Primarului General şi a Consiliului General al Bucureştiului propunerea de a se instala generatoare de curent electric, sub forma unor mori de apă, la cele câteva baraje existente în prezent în lungul Dâmboviţei, în Capitală.

 Cât de eficiente energetic vor fi, vom afla în urma calculelor unor specialişti. O estimare simplistă arată că o cădere de apă de doi metri, cât are în medie fiecare cascadă actuală, şi un debit de 10 metri cubi pe secundă, cât are Dâmboviţa noastră, ar trebui să genereze o putere teoretică de 200 de kilowati. Dacă se consideră un randament de 25%, ar trebui să obţinem măcar 50 kW.

În total, în decursul a 24 de ore, ar trebui să se producă 1.200 kWh pe zi, care, la preţul actual de 0.5 lei/kWh, ar echivala cu 600 lei, adică 150 euro. Înmulţit cu 300 zile, înseamnă 45.000 euro pe an. Dacă dorim o amortizare a investiţiei în 10 ani, ar trebui ca costul construcţiei şi cheltuielile de exploatare să fie de maxim jumătate de milion de euro.

Cât să coste exploatarea? Hai să zicem că este necesară o echipă de 5 persoane pentru 5 astfel de instalaţii, adică un om de instalaţie. La un salariu de 15.000 euro pe an, timp de 10 ani, acesta ar costa 150.000 euro. Deci, costul unei instalaţii ar trebui să fie de maxim 300.000 euro.

E mult? E puţin? Am greşit undeva? Dacă nu, mie mi se pare fezabil. În plus, dacă se dovedeşte că proiectul este rentabil, ar trebui investigat cum de i-a scăpat acest aspect lui Ceauşescu.

.

Dar hai să presupunem că se hotărăşte că investiţia nu este profitabilă. Chiar şi aşa, câteva astfel roţi imense, de peste 5 metri în diametru şi late de un metru, pe care să le învârtă apa în cădere, ar da un pic de viaţă Dâmboviţei şi puţină culoare acestui oraş.

Fapt puţin cunoscut acum, Bucureştiul a fost un oraş al morilor de apă timp de sute de ani. Deci, un stil ”retro” al noilor construcţii, recuperat din imagini de epocă, le-ar transforma în varianta mioritică a morilor de vânt din Olanda.

Avem noi nevoie de aşa ceva? Da, ca de aer! Ce altceva să fotografieze turistul ca să dovedească că a fost în Bucureşti, în afară de ”Casa Poporului” şi câinii vagabonzi? Nu căutaţi alte exemple, pentru că, la ce rahat de primari are acest oraş, ba cu nume de flori, ba cu părinţi cu grade sovietice, în numai câţiva ani totul aici va fi numai beton şi sticlă.

.

De când mi-a venit această idee, de fiecare dată când trec pe lângă vreuna dintre cascadele de pe Dâmboviţa, văd acolo o roată de moară, mare, un amestec de oţel şi lemn care se învârte încet şi face zgomot, valuri şi bulbuci.

De ce mi-este teamă, e că vor fi în permanenţă acoperite cu reclame şi vor arăta ca un fel de magazinul Unirea rotitor.

Mi-am descoperit un nou fetiş: inventarierea de sutiene şi chiloţi de damă. Îl recomand tuturor şi îi rog să se abţină de la comentarii pe cei ale căror degete nu au vibrat la emoţia metamorfozării unui ghemuleţ de dantelă într-un chiloţel de domnişoară.

Ocazia mi-a oferit-o Poliţia Comunitară Sector 4, ca premiu pentru reclamarea unei şatre de ţigani care trăieşte din comerţ ilegal în faţa staţiei de metrou Timpuri Noi.

Timp de câteva zile, am avut drum pe acolo şi de fiecare dată vedeam ţiganii lăbărţaţi pe trei tarabe cât trotuarul, de parcă îl cumpăraseră. Eram obişnuit cu faptul că nu-i deranja nimeni (mă refer la autorităţi), dar am fost mirat să văd o groază de românce cărora nu le era silă să scotocească prin grămezile de sutiene şi chiloţi ale ţiganilor, cu degetele ca nişte furci. Să nu ştie că poate fuseseră probate, sau chiar purtate pentru o noapte?

Azi dimineaţă însă, minune mare: ţiganii îşi ţineau sfioşi marfa în nişte traiste enorme, în timp ce o balabustă era amendată de un poliţist comunitar. Joc de scenă, îmi zic, şi intru în vorbă cu ”poliţistul”: i-a dat o amendă de 200 de lei şi mă invită să sun la ei la dispecerat, dacă îi văd din nou, ca să le confişte marfa. Aşa zic toţi…

Nu trece o oră şi, cum mă aşteptam, ţiganii erau din nou stăpâni. Ca de obicei, îmi fac datoria de cetăţean şi sun: vom trimite pe cineva, bla, bla, bla, dormiţi liniştit.

            Dar iată că minunea s-a întâmplat! Cam după o jumătate de oră, primesc un telefon de la Poliţia Comunitară 4, care mă roagă să fiu martor la inventarierea celor confiscate.

Poţi să refuzi o asemenea invitaţie?!

Sutiene… 56, 57, încă 3, 60, 61. Maaaaamă, ce mare e ăsta! …62, 63. Uite-l p-ăsta, şi mai mare. Numai bun de cărat pepeni… 64, 65,… Ia uite şi silicoane. Dar dantela asta ce-o fi? Are o gaură aici… şi una aici… ia uite ce chiloţei! Or fi rămas de la o ”spirală” pentru Grig. 1, 2, 3, … Ia uite ce gogoşari! Bleah!

 http://www.napocanews.ro/2010/08/70297.html Nu este puţin comic?

„Să-ţi fie ruşine, iar ai cumpărat de la jidani!” – zice afişul cu miros de naftalină, care a sculat Poliţia în picioare. Ce vrea să însemne asta? Cumva cei pe care îi vedem în filmuleţele alb-negru că se plimbă cu baston şi joben sau defilează în cămăşi militare cu diagonală au reuşit să-şi transmită angoasele până în zilele noastre? Trăim în continuare în timpurile când bunica era fată mare?

Revenind la prezent, eu NU îmi dau seama în ce constă pericolul social al îndemnului de a nu cumpăra de la „jidani”, atâta timp cât „jidanii” nu prea mai există, dar mai ales deoarece trăim într-o lume în care boicotul economic este o modă.

Ultimul mare boicot a avut loc doar cu 6 ani în urmă, în SUA, împotriva mărfurilor franţuzeşti, pe motivul că Franţa nu era de acord ca SUA să invadeze Irakul fără o rezoluţie ONU, dar în zilele noastre lumea vuieşte de îndemnuri la boicot pentru tot felul de motive, care mai de care mai emoţionale. Unul în plus sau în minus nu ar trebui să deranjeze pe nimeni, pentru că pericolul boicotului nu constă în îndemn, ci în răspunsul populaţiei, iar în cazul de faţă acesta este nul.

.

Dar unde dai şi unde crapă!

Înainte de orice, trebuie să recunosc că gestul celor trei tineri este şocant de sinucigaş şi asta mă face curios să aflu cât de responsabili sunt. Îmi doresc să le aflu părerea despre necesitatea şi obiectivele acţiunii, dar nu pot să ascund faptul că plec de la premisa că au fost juvenili şi paranoici.

Nu înţeleg unde au văzut şi de ce Dumnezeu se tem de „jidani”, că eu am cunoscut numai trei-patru şi păreau a fi oameni oneşti, şi mă îndoiesc că vreun om normal ar accepta să-i saboteze economic doar pentru că acum 80-100 de ani înaintaşii lor au acaparat tot comerţul prin mijloace necinstite. Aşa, mai repede i-aş boicota pe turci, pentru că au trecut doar 5 generaţii de când soldaţii turci prindeau ţărani români pe câmp şi-i jupuiau din plăcere!

Nu înţeleg de ce nu li se iau interviuri celor trei şi nu sunt aduşi la televizor, să fie luaţi la întrebări şi făcuţi de râs. De abia aştept să mă distrez pe seama unor ultra-patetici-anacronici-iraţionali-îndoctrinaţi-prin-internet şi sunt de-a dreptul intrigat că televiziunile îmi refuză această plăcere. E ceva putred aici!

 Apoi, mă intrigă faptul că au fost acuzaţi de instigare la discriminare, când de fapt suntem cu toţii cufundaţi într-un ocean de discriminare. Ca să mă limitez numai la comerţ, ce altceva decât instigare la discriminare reprezintă încurajarea cumpărării unui produs pe motiv că este făcut într-o ţară anume? Este discriminare pozitivă, dar tot discriminare este, şi este pedepsită la fel.

.

Deja am început să mă tem că pot fi şi eu acuzat de discriminare, pentru că nu văd nicio diferenţă între a spune „Cumpăraţi produse româneşti” şi „Nu mai cumpăraţi produse străine” sau „Nu cumpăraţi produse de la X pentru că vă lucrează pe la spate”.

Nu este un an de când am tras de urechi Orange Romania S.A. pentru că a cumpărat spre a oferi drept premii nişte autoturisme făcute în Franţa, în loc de unele făcute în România. Acum îmi dau seama că mai lipsea doar să pun un afiş cu „Să vă fie ruşine că daţi bani la Orange, că îi duc în Franţa” pentru ca Procuratura să mă acuze de instigare la discriminare şi ajungeam şi eu ca cei trei bozgoraşi.

De existenţa unor „condiţii de egalitate” în definiţia discriminării a auzit cineva? Discriminare înseamnă că, unde toţi sunt egali, tu îl favorizezi pe unul anume, pentru că aşa vor muşchii tăi.

Dar dacă nu sunt toţi egali, ci unul este mai slab şi îl favorizezi din acest motiv? Conform Legii, nexam discriminare! Deci, dacă acuzaţii dovedesc că în spatele acelui supermaket se ascund „jidani” şi că ei sunt „mai egali” decât restul lumii, acuzaţia de instigare la discriminare cade. Sau ar trebui să cadă, într-o lume normală.

Al doilea cap de acuzare împotriva lor este „constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Să fim serioşi, atâta timp cât Legea nu precizează cu claritate ce înseamnă fascist, sau rasist, sau xenofob, aşa ceva pur şi simplu nu există. Deocamdată, conform acestei legi, ar trebui interzise organizaţiile posesorilor anumitor rase de animale, deoarece sunt singurele care au caracter rasist declarat. Iar culmea ironiei este că, în ciuda paranoei „antifasciste”, Poliţia Română are înglobată în sigla sa cel mai radical simbol fascist: fascia!

.

            În concluzie, eu zic să privim mai departe decât bucuria că cei trei agarici au păţit-o, şi să realizăm că, în realitate, această acţiune are ca scop principal descurajarea boicotului economic ca formă de luptă naţională. Poliţia, Procuratura şi Justiţia vor folosi gestul pueril al celor trei pentru a crea un precedent, care să bage frica în cei tentaţi să propună boicoturi economice serioase.

Şi cum UDMR-ul ne-a obişnuit că are un rost în tot ceea ce face, nu trebuie decât să căutăm răspunsul la întrebarea „cui prodest”, ca să descoperim că ţintele pe termen lung ale acestei acţiuni nu sunt maghiarii, ci românii.

Şi aceasta deoarece suntem noi, românii, cei care ne putem coaliza şi putem folosi această armă cu cel mai mare folos, iar timpul este aproape.

Închipuiţi-vă un ţigan mătăhălos, la bustul gol şi cu burta păroasă revărsată peste bermude, cam la 50 de ani, pe cap cu o imensă pălărie de cow-boy, de care este prinsă o mare insignă, pe care scrie, vizibil şi din satelit, „STAR FUCKER”. Zace într-un şezlong, undeva mai în spate.

Acesta este momentul în care Star Fucker se ridică şi intră în viaţa dumneavoastră. Vine glonţ şi vă cere imperios sa plecaţi în altă parte, deoarece acolo este „Zonă de Intervenţie”! Ruşinat că aţi comis o ilegalitate, căutaţi cu privirea indicatorul care trebuia să vă atenţioneze că sunteţi într-o zonă anume, diferită de malul mării pur şi simplu. Dar acesta nu este nicăieri, după cum nici creatura care vă vorbeşte de sus nu are vreun semn dinstinctiv că ar fi vreun oficial. Începe să miroasă a pute…

Cu un reflex de civilizaţie, îi cereţi hirsutului să vă arate ecusonul care îl îndreptăţeşte să vă gonească de acolo, că despre asta este vorba. „Ăsta e ecusonul meu!”, vine răspunsul, în timp ce degetul arătător se îndreaptă, cu o precizie pe care doar exerciţiul o dă, înspre insigna de la pălărie. Da, nu mai există niciun dubiu cu privire la cel cu care aveţi de-a face!

Nu ştiu cum aţi fi reacţionat dumneavoastră, dar prima mea pornire a fost să-i spun ca eu sunt belitorul de ciori şi că a venit rândul lui. M-am gândit totuşi că avem lege şi poliţie, şi că nu am voie să-mi fac dreptate singur…

Şi uite aşa, în timpul concediului, m-am dus la secţia de poliţie Mamaia să-mi îndeplinesc datoria cetăţenească de a reclama agresiunea.

Teatru în patru acte cu actori cu şapcă

Prima etapă la care am fost supus a fost „identificarea”: împreună cu doi guguştiuci în uniformă, am făcut o plimbare pe plaja respectivă. Evident, nici urmă de Star Fucker, că doar s-a inventat mobilul, nu? A trebuit să mă abţin din nou şi să fiu politicos şi raţional, aşa că le-am indicat tinerilor politişti locul exact unde stătusem şi am căutat împreună indicatorul „Zonă de Intervenţie”.

A urmat apoi „notarea datelor”: asta înseamnă că stai în mijlocul plajei în faţa unui poliţist care ţine în mână cartea ta de identitate şi scrie ics şi zero în agendă, în timp ce turiştii dimprejur se uită la tine ca la urs. Vacanţă all inclusive, nu glumă!

Scena următoare de teatru s-a desfăşurat în secţia de poliţie, unde un alt agent în uniformă se făcea că nu pricepe:

-Ce ziceţi că scria pe insignă?

-Star Fucker.

-Şi ce înseamnă asta?

-Futătorul de vedete, în limba engleză.

-Aşaaa, deci. Vă consideraţi o vedetă?

-Nu.

-Atunci ce motiv aţi avut să vă simţiţi ameninţat?

-Faptul că nu puteam fi sigur că şi Star Fucker ştia asta.

-Îhîîîî, şi mâna stângă i se duce pe deasupra capului către urechea dreaptă şi începe să o scarpine.

Level 3 completed, aşa că am fost preluat de un ofiţer în civil, un etaj mai sus. Noul interlocutor a început să-mi recite „Legislaţia Şezlongurilor”. Da, da - am zis- vin la mare în fiecare an şi cunosc şi poezia asta, şi toţi ţiganii de pe plajă. A schimbat-o cu „Legea nu ne-ajută”.

Între timp, am scris câteva rânduri pe o hârtie şi treaba era aproape terminată, când în cameră năvăleşte un individ nervos, care urcase scările special să-mi spună că ei acolo aveau treburi mult mai importante de facut. „Nervosul” s-a recomandat: un poliţist detaşat de la Cluj pentru o lună, care a auzit despre incident şi care a ţinut neapărat să-mi comunice opinia sa. Ce onoare pe mine! Oare să fie el cel care strângea darul de la Star Fucker?

La ce folos?

Celor care mă cred naiv, le spun că din primul moment am ştiut că Star Fucker avea spate, că era pus la înaintare de şmecherul care dăduse cea mai mare şpagă la Apele Române ca să concesioneze acea plajă şi că un sfert din Constanţa trebuia să “ducă la gura la copiii lor să mănâncă” de acolo.

Totuşi, ce-mi trebuia mie să stric o zi din concediu şi să pierd milioane de neuroni depunând sesizare la poliţie, când aş fi putut să mă dau doar câţiva metri mai încolo?

Simplu: pentru că încă nu m-a călcat nimeni pe coadă şi nu am vrut să las această cinste unui minoritar. Aici da, recunosc că l-am discriminat pe Star Fucker, dar l-am discriminat correct, pe criterii demografice.

Eu înţeleg că există unii poliţişti care nu pot să trăiască numai din leafă, dar trebuie să înţeleagă şi ei că, în ţara românilor, infractorii cu care se înfrăţesc trebuie să fie în proporţie de 89% români, 6,7% maghiari, 2,3% ţigani şi 2 % alte naţionalităţi. Cel puţin până la următorul recensământ…

Întâmplarea aceasta s-a petrecut în 2008 şi nu am mai trecut prin Mamaia de atunci, dar pun pariu că Star Fucker este în continuare la locul lui. Poate cu altă pălărie, poate cu altă insignă, dar cu aceeaşi convingere că totul în ţara asta îi aparţine, inclusiv Ţara!

Şi cum să nu creadă asta, dacă răspunsul poliţiei a fost acesta:

„Referitor la sesizarea dvs., înregistrată…, prin care reclamaţi că pe plaja din apropierea hotelului Flora, din Mamaia, aţi fost ÎNDRUMAT de către o persoană pentru a părăsi zona de plajă în care vă aflaţi, considerând că a avut un comportament jignitor faţă de dvs. prin indicarea CU DEGETUL a unei embleme de pe şapca pe care o purta pe cap, vă comunicăm că, în urma verificărilor efectuate în zona menţionată, NU A FOST GĂSITĂ NICIO PERSOANĂ CARE SĂ CORESPUNDĂ CELOR SESIZATE”.

Cine credeţi că semnează, din partea poliţiei, acest acord de colaborare cu infractorul? Ei bine, NIMENI! Da, acest document pe care l-am primit pe adresa de acasă, purtând antetul Ministerului de Interne, număr de înregistrare, ştampilă şi dată, nu are trecute numele şi gradul celui care a mâzgălit ştampila cu pixul.

Neglijenţă? Să fi pierdut Poliţia din formalism? Nici vorbă!

Bănuiala mea este că cel care l-a semnat a fost chiar Star Fucker. Nu este el Şeful?

Da, a costat 6,000 de lei, iar eu primeam pe lună 1,800 - 2,000. E adevărat, pe ştat apăreau 2,500, numai că mi se reţineau 200 pentru taxa PIP (Port Ilegal de Penis) şi alte câteva sute pentru nerealizările de plan.

Acum, cadavrul ei îmi amintea de vremea când purtam plete şi mă îmbrăcam în blugi. Momentul de reculegere a fost întrerupt brutal de poetul Adrian Păunescu, care m-a îndemnat, din studioul Realitatea-Caţavencu, „Să ne apucăm de muncă!”. Parcă nici n-au trecut 21 de ani: tot Ceauşescu, tot Păunescu, aceiaşi prezentatori spălaţi pe creier, aceleaşi îndemnuri idioate…

           Chiar niciunul să nu-şi dea seama că nu are rost să trimiţi românii la muncă dacă nu-i şi încurajezi să cumpere produse autohtone?

Patriotul anonim

În situaţia dată, m-am hotărât să fiu puţin mai patriot şi am decis să cumpăr o maşină de spălat românească. Şi o voi face fără mediatizare, fără să mă îmbrac în costum naţional, fără cocardă tricoloră în piept şi fără discursuri înălţătoare. Voi fi… patriotul anonim, adică un fel de erou necunoscut al unui război invizibil.

Emoţia deciziei a dispărut în secunda doi, în momentul în care nu am găsit nicio definiţie pentru „produsul românesc”. De atâtea ori am auzit vorbindu-se despre el, dar nimeni nu spune ce este şi cum îl recunoşti. Cum pot să gândesc şi cu mintea mea, am hotărât că este „produs româneasc” cel pe care muncitorii care îl produc, cei care îl transportă şi cei care îl vând, în frunte cu  excrocul care îl intermediază, seamănă cu beligeranţi de pe Columna lui Traian. La treabă, deci.

Iată-mă într-un magazin, împreună cu soţia. Ea se uita la toate mărcile, eu nu aveam ochi decât pentru Arctic – singura firmă românească, de când a decedat Cugirul. Soţia zice: am o colegă care are un Siemens d-ăsta si e foarte mulţumită. Eu: tu nu vezi ca e facută în China? Ea zice: uite, Gorenje e făcută de europeni de-ai noştri. Eu, nu şi nu, cumpărăm Arctic, să salvăm un loc de muncă în România!

Viclenia multinaţionalelor

Dar, vai! Când mă uit pe etichetă ca să savurez înălţătorul Made in Romania, descopăr un debusolant Made in Turkey! Cum aia măsii? Două clicuri pe net şi rămân şocat: Arctic nu mai este de ani de zile o firmă românească.

Pentru a nu ştiu câta oară, m-am simţit înşelat şi dezamăgit. Dar sunt tare şi, în loc să beau Furadan, am trimis mailuri la primii 10 retaileri afişaţi pe gugăl, cu rugămintea să-mi comunice care maşină de spălat este produsă în România. Rezultatul? Nici în cur nu i-a durut să-mi răspundă. Şi ce se mai laudă Domo, Neomax, Marketonline, Shopmania, Altex etc, etc, etc că sunt firme private, care te respectă şi ar sta şi-n cap pentru tine…

Oricum, între timp am aflat că în România nu se mai produc maşini de spălat. Ce bine, am scăpat de-o grijă: pot să cumpăr orice marcă.

Cine e excrocul meu?

Acum întrebarea era: de la cine? Iau deci, saiturile la rând, încercând să descopăr ce burtoşi se vor îmbuiba din sudoarea muncii mele. Cora şi Carfur sunt excroci francezi, Domo nu recunoaşte nimic, dar iată că Altex spune că a început afacerile în Piatra Neamţ: uraaa, un excroc moldovean! Lui îi dau banii mei!

Iată-ne, deci, la cel mai apropiat Altex, în Plazza Romania din Drumul Taberei. Ce maşină alegem la 1000 de lei buget? Oricum, nu sunt mari diferenţe între ele. Soţia îmi atrage atenţia că Arcticul e singura care are semnificaţia butoanelor scrisă în limba română: bumbac, lână, sintetice, clătire, stoarcere. Ce frumos, ne-am zis, turcul s-a gândit că avem şi noi o limbă a noastră. Alegerea a fost făcută, căutarea a luat sfârşit.

Aiurea! Nu l-aţi văzut pe vânzător: săracul băiat, ţigan din cap până-n picioare. Zic săracul nu pentru că ar fi ceva rău în a fi ţigan, ci pentru că presupun că e foarte neplăcut să ştii că vei fi veşnic diferit de ceilalţi, în orice altă ţară decât India natală. Dar gata cu compasiunea! La urma urmei, nu îl opreşte nimeni să se întoarcă la locul de baştină. Cum principiul meu este „pe banii mei, vorbesc cu cine vreau”, am făcut stânga-mprejur şi duşi am fost.

Iată-mă, deci, într-o dilemă: să cumpăr de la un excroc venetic, dar cu vânzători români, sau de la presupusul autohton Altex, cu vânzător indian?

Abandonul

Gata, nu mai pot! Atâta bătaie de cap şi timp pierdut pentru ceva ce mă aşteptam să fie cât se poate de simplu. Mi-a ajuns să fiu patriot şi mă declar învins de sistem.

Deja, totul îmi este indiferent şi intru în primul magazin care mi-a ieşit în cale: Domo Lujerului. Dar nasului meu nu i-a fost indiferent de loc: în magazin puţea a căcat de lăcrimai, aşa că n-am ştiut cum să ies mai reprede, cu stomacul în gât. Vânzătorii au rămas, săracii români, să înfrunte în continuare canalizarea înfundată şi absenţa totală a geamurilor. Ce face criza din om!

Scăpat din camera de gazare, mă întorc înapoi la Altex. Intru şi… mi se luminează faţa: pe tura asta, vânzătorul e român. Când ajung la casă însă, îmi cade cerul în cap: casiera e maro şi are ochi de peşte! Fata e politicoasă şi chiar zâmbeşte. Dacă ar şti ce gândesc despre ea…

Dar acum sunt un zombi amorf identitar. Pun banii pe tejghea şi privesc pierdut la mâna cu palma vizibil mai albă decât dosul, care îi ia şi îi bagă în sertar.

Cine pe cine discriminează

Vânzătorul român pune maşina de spălat pe un cărucior şi mă însoţeşte, voios şi politicos, prin parcare. Uite un român normal, îmi zic.

Trecem pe lângă 4 angajaţi ai „Plazza Romania”, dintre care 3 erau ţigani şi, de dragul conversaţiei, îl întreb ce părere are despre disproporţia etnică a personalului. Ochii săi mă fixează, pupilele i se dilată, buzele încep să-i tremure şi zice mecanic: „Asta e discriminare!”.

Pe dracu! Discriminat am fost eu, că n-am reuşit, în ţara românilor, să cumpăr un obiect produs şi vândut de români.

Dacă tot îşi doresc atât de mult, de ce să nu sprijinim şi noi, românii, eforturile maghiarilor de a rememora Dictatul de la Trianon? Îi zic şi eu tot dictat, pentru că nici Ungaria, nici România, nu au avut vreo putere de negociere când li s-a hotărât viitorul.

În plus, acel dictat ne-a afectat în egală măsură şi pe noi, pentru că a lăsat în afara graniţelor ţării sute de mii de români, şi este datoria noastră să le amintim continuu că nu i-am uitat şi că încă îi considerăm ”ai noştri”.

În mod normal, asta este treabă care se face de către Guvern, dar…

Cum am avut bănuiala că primul-ministru, Emil Boc, este un transylvan prea mândru pentru a-i mai băga în seamă pe români, că viceprim-ministrul Marko Bella este prea marginalizat pe criterii etnice, că ministrul culturii românilor, Kelemen Hunor, este prea ocupat cu ştergerea identităţii culturale a maghiarilor, iar europarlamentarul ”român” Lazlo Tokes este prea absorbit de idealul său de a declara limba română ca limbă oficială europeană, m-am trezit eu, ”mitică” de pe Dâmboviţa, total nelegitim din punct de vedere democratic, să îi ajut pe vecinii şi prietenii noştri unguri să reînvie atmosfera semnării Dictatului de la Trianon.

Cum cel mai plăcut mod de rememorare este de a retrăi tu însuţi emoţia momentului istoric, m-am gândit că le voi face o mare bucurie dacă voi repune pe masă ”pledoaria” reprezentantului României, Ionel Brătianu, profitând de faptul că pledoaria sa a fost făcută sub o formă fizică: un teanc de cărţi, aşezat pe o masă!

Iată-mă, deci, sunând la poarta Ambasadei Ungariei, în ziua rememorării a 90 de ani de la semnarea Tratatului-dictat, chiar de 4 iunie, pe la ora 15.

Teancul de 10 cărţi aştepta pe o măsuţă de grădină, pe o faţă de masă cusută de mama mea pe când nu se inventase ProTV-ul, şi aveam alături o elevă de liceu, care a ţinut să mă însoţească, în costumul ei naţional. Foarte sexy, trebuie să recunosc!

Şi am avut un şoc: dl. Dr. Balazs Adam, ataşatul de presă al ambasadei, cu care vorbisem anterior şi care a apărut în poartă, nu semăna deloc a fi urmaşul unuia care a venit din Asia! Ce Attila? Ce Arpad? Ce Kazaria? Cu riscul de a-şi pierde omul postul, nu mă pot abţine să nu remarc că, din punct de vedere antropologic, este european 110%! Se pare că ”pledoaria” lui Brătianu a încăput pe mâini bune, la propriu!

Şi la fel de corect este să menţionez că toate persoanele de la ambasadă cu care am vorbit cunoşteau limba română, cel puţin la nivel de conversaţie, şi chiar au dorit să vorbim pe româneşte. Profesionalism? Politeţe? Hmmm…

Iată scrisoarea însoţitoare:

Scrisoare deschisă

Către Ambasada Republicii Ungare

În atenţia Domnului Ambasador Oszkár Füzes

4 Iunie 2010

Stimate Domnule Ambasador Oszkár Füzes,

Am observat, în ultima lună, o atenţie deosebită acordată Tratatului de la Trianon de către mediile maghiare, care mi-a trezit curiozitatea asupra acestui eveniment istoric.

Nu sunt istoric şi nu vreau să mă exprim asupra faptelor petrecute, dar un anume episod din desfăşurarea Conferinţei de Pace de la Paris mi-a atras în mod deosebit atenţia, prin ineditul său: este vorba despre disputa atipică desfăşurată între şefii delegaţiilor Ungariei şi României, şi anume contele Albert Apponyi şi Ionel Brătianu.

În pledoaria sa pentru susţinerea cauzei Ungariei, la un moment dat, contele Apponyi a afirmat despre poporul român că este ”o rasă cu o civilizaţie inferioară”. În mod evident, gravitatea momentului exclude posibilitatea ca scopul afirmaţiei să fi fost o jignire şi, în mod cert, contele Apponyi a considerat sincer că exprimă un adevăr, prin care urmărea să convingă participanţii de necesitatea continuării hegemoniei maghiare asupra Transilvaniei.

Ionel Brătianu şi-a dat seama că brutalitatea unei asemenea afirmaţii nu putea constitui un argument raţional pentru a fi descalificată a priori, şi a venit cu o modalitate obiectivă prin care a demonstrat contrariul: a pus pe masa Conferinţei culegerea de proverbe ale românilor, realizată de Iuliu Zanne, totalizând 7.000 de pagini, împărţite în 10 volume şi având aproape un metru în înălţime, şi a cerut delegaţilor celorlalte ţări să vină cu orice altă dovadă de civilizaţie pe măsură!

Este greu de evaluat cât a cântărit acest eveniment în luarea deciziei finale, dar este cert că această culegere de proverbe a devenit astfel un reper emoţional al acelui moment istoric.

Sunt unul dintre fericiţii posesori ai setului complet de 10 volume de proverbe culese de Iuliu Zanne, republicate de curând în ediţie anastatică, absolut identice cu cele care, cu 90 de ani în urmă, au tronat pe masa Conferinţei de Pace de la Paris. Aceste cărţi sunt o valoare de familie şi vi le pot oferi cu împrumut, având credinţa că, la acest moment retrospectiv, v-ar putea face plăcere să le vedeţi şi să le răsfoiţi.

Cu siguranţă că vă veţi bucura să identificaţi multe proverbe comune românilor şi maghiarilor, în mod evident rod al convieţuirii comune, dar şi proverbe care au trecut demult peste toate graniţele Europei şi care acum ne unesc spiritual.

Însă, ceea ce NU veţi găsi în opera lui Zanne, este acel aşa-zis proverb, atât de des invocat acum, despre capra vecinului şi dorinţa ascunsă ca aceasta să moară. Aceasta deoarece, pur şi simplu, el nu este un proverb românesc!

Om avea, noi românii, atâtea alte metehne, dar nu face parte din cultura noastră dorinţa de a ne vedea vecinul nenorocit, şi cu atât mai puţin numai din invidie.

Vă rog deci să primiţi această ofertă, cu regretul că nu poate fi definitivă, dar cu convingerea că va adăuga un element de realism acestei zile, în care se împlinesc 90 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon.

Cu deosebită consideraţie,

Mihai Tociu

Hai să fim cinstiţi cu noi înşine: oricât de comice au fost rolurile lui, câţi dintre noi se bucură la gândul că ar putea avea de-a face cu vreunul dintre personajele reale pe care maestrul le-a interpretat?

Da, ştiu contraargumentul: Izmail! Nu vă grăbiţi să spuneţi Izmail, până când nu aflaţi de la un turc adevărat cum s-a simţit când şi-a văzut rolul unui conaţional interpretat de un… altcineva.

Mie, de exemplu, nu mi-ar place ca rolul unui român, într-un film turcesc, să fie interpretat de un ţigan.

Bineînţeles că nu se pune în discuţie verificarea părinţilor şi bunicilor fiecărui interpret de roluri de români din filmele străine, dar aş avea o problemă cu cineva care a avut roluri notorii de ţigani şi a ajuns să fie astfel perceput în mentalul colectiv.

De exemplu, cum ar fi dacă actorul care l-a interpretat pe Borat ar juca rolul unui român, într-un film american excelent? Aşa cum acest Izmail a făcut o ţară întreagă să creadă că turcii cei mai turci sunt cei care au nasul lui Jean Constantin, la fel ar căpăta tot globul convingerea că românii adevăraţi sunt numai cei care seamănă cu ”Borat”. Ar fi de condamnat?

Sunt unii care argumentează că maestrul nu a fost ţigan, ci grec. Daaaa? Dar nu asta contează, ci personajul cu care Jean Constantin s-a identificat toată viaţa: ţiganul libidinos, infidel, turnător, şmenar, agasant, găinar, gălăgios, şmecheraş, bişniţar, tolerat de miliţie, apoi de poliţie, exact acela care ne amărăşte viaţa de zi cu zi.

Ah, era să uit ţiganul scârbos: maestrul a jucat rolul unui bucătar într-un restaurant mizer, iar inspectorul de la SANEPID l-a întrebat de ce avea unghia de la degetul mic crescută de vreo doi centimetri. ”Asta e măsura de sare pentru ciorbă” – a fost răspunsul, asezonat cu gestica şi referirile la mamă specifice. Toată ţara: ha, ha, ha!

Consecinţa lui ”ha, ha, ha”? O lungă bucată de timp am încercat să-mi ascund unghia de la degetul mic când mama îmi tăia unghiile, în speranţa că voi avea şi eu una la fel ca a lui Jean Constantin. Ocazional, vedeam copii şi adulţi cu o unghie de toată frumeseţea şi bineînţeles că îi invidiam.

Oare de ce a fost nevoie să mi se inducă astfel de idealuri: să am o unghie foarte lungă, să fiu şmecher, să vorbesc cu ”gagică, mişto, nasol, să moară mama”?

Evident că nu maestrul Jean Constantin a fost de vină, ci omniprezenţa acestor caractere în viaţa reală şi percepţia că modul lor de viaţă oferă mai multe şanse de succes decât munca şi respectarea legilor. Oricât de septică a fost cenzura comunistă în privinţa moravurilor, aceasta era o realitate mult prea evidentă pentru a fi ascunsă.

Şi încă este! Azi, ţiganii şmecheri din rolurile lui Jean Constantin sunt mari afacerişti şi probabil că bucătarul cu unghia pe post de linguriţă este proprietar de restaurant, în timp ce românii care îşi toceau coatele la şcoală şi râdeau la filmele sale au ajuns să vândă ziare.

După această întorsătură a istoriei, este de-a dreptul absurd că această tipologie umană încă îi mai distrează pe unii.

Când o să ne dăm seama că atunci când râdem de aceste creaturi, de fapt râdem de prostia noastră?

Ce este de râs în ”Acţiunea autobuzul”, când ”ţiganul” se suie în autobuz şi refuză să plătească biletele, abuzează verbal încasatoarea, împinge afară un alt călător, este obraznic cu un om în vârstă? Nu cumva pentru că am râs şi l-am tolerat de fiecare dată, am ajuns ca şi azi, după 50 de ani, să fim nevoiţi să îi suportăm acelaşi comportament?

Plătim poliţie, plătim justiţie, plătim administraţie, plătim clasă politică, dar totuşi ne împiedicăm la tot pasul de aceşti magraoni, suntem în fiecare zi umiliţi de obrăznicia lor, suntem orbiţi de opulenţa lor, am ajuns să ne ruşinăm de numele de român din cauza lor, şi încă ni se mai par comici?

O fi fost Jean Constantin un mare actor, dar în egală măsură întreaga sa carieră s-a datorat existenţei acestei lepre în societatea românească.

Astfel privind lucrurile, nu ştiu cât de mult trebuie să ne bucurăm că Jean Constantin şi-a găsit un loc în cinematografia românească, şi las pe fiecare să mediteze la ce trebuia să fi fost făcut, în diferite momente istorice, ca să nu fi ajuns în situaţia în care să avem nevoie de talentul său.

În plus, astăzi, dispariţia sa ne pune în faţa luării unei decizii: cărui patrimoniu cultural îi aparţine actorul Jean Constantin? Dacă îi scriem şi lui pe soclu ”actor ROMÂN”, cum i-am făcut lui Ştefan Bănică, oare am tranşat problema?

De fapt, care este miza disputei? În niciun caz riscul de a ne certa cu ţiganii, turcii, grecii sau mai ştiu eu cine şi-l doreşte. Aş zice că dimpotrivă: oricare dintre ei chiar s-ar bucura să-l îmbrăţişăm ca fiind şi al nostru, al românilor, să-l omagiem şi să-i folosim numele pentru a denumi străzi, festivaluri şi instituţii de cultură. Îşi dau seama că nu există niciun pericol ca aceasta să-l facă pe Jean Constantin mai puţin ţigan, turc, sau grec decât vor ei să fie.

Dar noi oare ne dăm seama că, încercând să ni-l asumăm pe maestru, de fapt declarăm că dorim să fim mai puţin români, însă un pic mai ţigani, mai turci, mai greci?

Eu zic să nu încercăm să ne însuşim ceea ce nu ne aparţine şi, fără nicio părere de rău, să dăm ţiganilor ce este al ţiganilor: astăzi, pe actorul Jean Constantin. Pune cineva la îndoială faptul că în pielea lor s-a simţit cel mai bine toată viaţa?

P.S. Admiratorii de unghii linguriţă bărbăteşti au făcut deja următoarele propuneri pentru exprimarea admiraţiei faţă de personajele lui Jean Constantin:

1. La Constanţa, Teatrul ”Fantasio” se va numi Teatrul Naţional ”Haoleo, să moară mama”, cu două busturi la intrare, faţă şi profil

2. ”Jean Constantin” va fi numele pe care îl va purta Festivalul Naţional de Teatru al Puşcăriaşilor, organizat anual de Administraţia Penitenciarelor

3. În Bucureşti, Calea Victoriei, denumire belicoasă, anacronică şi care nu mai exprimă adevărul, se va numi ”Calea urmaşilor lui Jean”.

Hai să merg şi eu la Parada gay din Bucureşti, că este doar o dată pe an. Am sunat un prieten, el la rândul lui încă doi, şi uite aşa urma să ne adunăm 5-6.

Am intrat în atmosfera paradei încă din metroul spre Piaţa Unirii: două puştoaice, dintre care una cam nebărbierită, vorbeau în spatele meu despre riscul de a fi atacate de Noua Dreaptă.

În Piaţă, poliţie şi jandarmerie ca la balamuc. M-am simţit în siguranţă şi m-am hotărât să mă duc singur înainte.

Iată şi un Land Rover cu steguleţele Angliei pe capotă şi cu număr de corp diplomatic. Era parcat puţin în dos, la umbră, cu doi bodigarzi alăturea. Prin geamul coborât, se vedea însuşi ambasadorul, care se ruja, tacticos, în oglinda de la parasolar. Am pus capul în pământ şi am mărit pasul. Dă, Doamne, să nu aibă bucurii la mine!

Fac doi paşi pe Bulevardul Unirii şi gata: trotuarul este blocat cu un gard de fier, păzit de jandarmi. Îmi este indicat ”domnu’ maior”, cu care să negociez intrarea. Merg la el. Degeaba: tot centrul Bucureştiului este închis şi numai organizatorii dau aprobare de intrare. Îmi arată un grup portocaliu aflat vis-a-vis.

Dau să traversez, dar unul dintre jandarmi se bagă în seamă şi îmi arată o trecere de pietoni 50 de metri mai încolo. ”Ca să fim civilizaţi”, zice, adică eu şi el împreună,  crezând că nu se vedea că unul din noi intrase la şcoală pe locurile pentru minoritari. Cu toate că circulaţia era blocată şi singurul risc era de a trezi din letargie câinii vagabonzi din mijlocul bulevardului, am traversat pe unde mi-a zis, numai să nu-i mai văd faţa.

Dar de ce nu veneau amicii? Îi sun şi… stupoare: fuseseră arestaţi la un km depărtare, pentru că unul purta tricou negru cu un Bau-Bau pe piept. I-au percheziţionat şi au găsit două prezervative, motiv pentru care i-au suit pe toţi în dubă şi i-au dus la secţia 10 poliţie, pentru ”identificare”.

Trecuse o oră şi nu le dăduseră drumul. Hai la secţie să văd despre ce este vorba. Ştiam unde e, pentru că în urmă cu doi ani le-am făcut o reclamaţie poliţiştilor pentru că nu m-au lăsat să parchez în faţa bordelului secţiei.

Secţia era tot acolo, în pădurea de manele. Poliţiştii, ca de obicei, au făcut pe neputincioşii, ca să nu zic altfel: ”nu ştim de ce au fost aduşi la noi, domnul căpitan este plecat şi nu am numărul lui, şeful nu este aici, mă doare puţin în cot” etc. Era evident că la materia asta luaseră 10 la şcoală.

Am vorbit cu băieţii prin gard. Deja asistaseră la un spectacol cu figuri de Buftea, de genul ”să vezi ce-ţi trag, bă, dacă nu recunoşti în 5 minute ce-ţi spun io”. I-am atenţionat să nu se lase amprentaţi, dar unuia deja îi făcuseră poze cu numărul în faţă.

În curtea secţiei, mai erau încă vreo 10 băieţi, cât se poate de normali, care se apropiaseră şi ei la 1 km de paradă. Tinerii arătau puţin îngrijoraţi, semn că făceau parte din categoria familiilor care îşi plătesc impozitul. Din fericire, prezenţa mea a schimbat puţin atmosfera şi au început să folosească o terminologie nouă: ”Refuz amprentarea!”.

Am sunat la 112 şi i-am explicat unei otrăvite că reţinerea unei persoane fără motiv este o urgenţă, indiferent ce crede ea, şi că sper să mai existe organe cu raţiune. Cu siguranţă ştia că sunasem la 112 şi cu o zi înainte, şi cu alte două, şi cu alte 100 de ocazii. Mi-a închis telefonul.

Nu-i nimic, o sun din nou. Sunt obişnuit cu neamurile proaste. N-am mai apucat, pentru că cei cinci tovarăşi au fost daţi afară din secţie!

Cu toţii erau trişti pentru că nu văzuseră Parada. Am încercat să le explic că oricum nu aveau nicio şansă să vadă ceva, pentru că parada poponarilor din Bucureşti este singura paradă din lume fără public.

”Ce rahat de paradă este aia fără public?”- s-au mirat ei.

La întrebarea asta ar trebui să răspundă Sorin Oprescu.

Eram în Londra, într-un autobuz gen RATB, pe la 11 noaptea, într-un cartier mărginaş. Vine controlorul şi îi cere biletul unuia din spatele meu, care moţăia pe scaun. Acesta se scoală, îl împinge pe controlor şi la primul stop sare afară prin uşa lipsă din spatele maşinii.

Controlorul anunţă şoferul, şoferul trage pe dreapta. Nu trec 30 de secunde şi apar 5 maşini de poliţie, cu girofarurile aprinse, iar zona se umple de poliţişti care îl caută pe nărod. Unul îi ia o declaraţie controlorului. După vreo 10 minute, autobuzul îşi continuă cursa.

Chiar dacă poliţia din Londra şi-a adăugat la bilanţul activităţii o acţiune eşuată, mai important decât faptul că nu l-au prins pe marţafoi a fost mesajul că şi cea mai mică hoţie este luată în serios.

Tentaţia este mare să comparăm acest mod de acţiune cu cel al poliţiei din România, dar de ce să nu ne întrebăm cum reacţionăm noi înşine când ne stă în putere să prindem şi să penalizăm găinarii din jurul nostru?

Iată un caz real. Deunăzi am comandat un copiator Konica-Minolta, la un dealer autorizat. O dubă a parcat în faţa biroului şi trei indivizi au băgat magaoaia înăuntru, după care au plecat. Totul a părut a fi normal, până când secretara a observat că i-a dispărut pachetul de ţigări de la fumoar. Incredibil: un pachet început de ţigări a fost o tentaţie prea mare pentru unul dintre cei trei magraoni.

Pentru noi, şocul era de altă natură: pentru prima dată, s-a furat ceva în biroul nostru! Evident că am sunat imediat la Konica-Minolta: „Ne pare rău, dar trebuie să vorbiţi cu dealerul de la care aţi cumpărat”. L-am sunat pe dealer, care şi-a cerut scuze diplomatic, dar nici el nu a considerat că are vreo vină, deoarece copiatorul fusese livrat de o altă firmă, de curierat.

Ce rost avea să investigăm mai departe? La urma urmei, al cui era interesul?

Noi am zis că facem un bine firmei Konica-Minolta, dându-i şansa să-şi facă curat în propria ogradă, în schimb, ne trezim a doua zi cu un tip în faţa uşii, care ne înmânează un pachet de ţigări şi ne transmite mesajul ca pe viitor „să ne păzim mai bine lucrurile”!

Măi Konica-Minolta, nu ne interesează sfatul de a ne păzi mai bine lucrurile, tocmai pentru că nu dorim să punem lacăte peste tot şi nici să legăm ţigările cu lanţul.

Nu suntem în Londra sau pe timpul lui Ţepeş, ca să reclamăm la poliţie furtul a trei ţigări, dar stă totuşi în putinţa noastră să punem Konica-Minolta pe lista firmelor de care trebuie să ne păzim!