Archive for December, 2013

Să invalidăm cea mai sinistră fraudă electorală din istoria României – Referendumul pentru Constituție din 2003

Monday, December 30th, 2013

Către Curtea Constituțională a României

În atenția Domnului Președinte, Augustin Zegrean

Referitor la Referendumul pentru ”Noua Constituție” din 18-19 Octombrie 2003

Stimate Domnule Președinte,

Doresc să supun atenției dumneavoastră legalitatea actualei Constituții, prin prisma modului defectuos în care s-a desfășurat Referendumul pentru aprobarea acesteia, din 18-19 Octombrie 2003.

Ca orice proces electoral, toate condițiile de desfășurare a Referendumului au fost stabilite anterior inceperii acestuia, printre care și perioada de desfășurare. Conform legii de organizare a Referendumului, aceasta a fost stabilită pentru data de 18 Octombrie 2003, și, la ora închiderii urnelor, dacă nu se prezentau la vot 50% dintre electori, Constituția se considera respinsă, indiferent de rezultatul voturilor exprimate.

Deoarece neatingerea cvorumului conducea automat la respingerea acesteia, la nivel de cetățean, decizia de a nu participa la Referendum era echivalentă cu exprimarea dezacordului față de constituția propusă. Opțiunea de a nu participa la Referendum a fost perfect legală și cu valoare de exprimare a unei opinii față de subiectul pus în discuție. Din acest motiv, orice influențare a unui cetățean de a participa, sau de a nu participa, la Referendum a fost echivalentă cu influențarea opțiunii sale și, per ansamblu, a rezultatului final al Referendumului.

În opinia publică de la vremea respectivă, au exista două curente, pro și contra. Conform estimărilor anterioare Referendumului, cetățenii care erau pentru modificarea Constituției urmau să se prezinte la vot, dar nu erau suficient de mulți pentru a atinge pragul de 50%.

Din acest motiv, curentul anti-modificare, reprezentat de societatea civilă patriotică, a solicitat populației să adopte cea mai pragmatică modalitate de a refuza Constituția, anume procedeul boicotării referendumului.

Din acest motiv, grupul pro-modificare, reprezentat de Guvern și de clasa politică, și susținut propagandistic și mediatic cu resurse bugetare, a acționat pentru crearea unei APARENȚE DE MAJORITATE, prin atragerea unei părți a oponenților în procesul electoral, doar pentru a suplimenta numărul electorilor susținători până la atingerea cvorumului.

Chiar dacă această strategie era imorală, deoarece ea păcălea o parte dintre cei care se opuneau noii Constituții și îi folosea la validarea acesteia, ea îndeplinea condițiile legale. Succesul strategiei depindea exclusiv de controlul neoficial al mass-media și de metode de persuasiune abuzive, și de care Guvernul a făcut exces. Ca dovadă, televiziunile au transmis încontinuu îndemnuri patetice ale politicienilor de a se merge la urne și cu această ocazie au intrat în mentalul colectiv sintagmele ”urna mobilă” și ”referendum cu tombolă în supermarket”.

De o importanță vitală pentru înțelegerea fenomenului fraudării Referendumului este prezentarea motivului principal care a generat opoziție față de noua Constituție. Este vorba despre modificarea cea mai importantă pe care acesta urma să o genereze în viitor, menționată în articolul 44 lit. B, prin care se dădea posibilitate străinilor să cumpere pământ în România, ca parte a procesului de aderare a României la Uniunea Europeană.

Era pentru prima oară în istoria României când o constituție permitea aceasta și era evident că situația economică urma să avantajeze străinii în cumpărarea unor suprafețe semnificative de pământ, în detrimentul cetățenilor români. Se creau astfel premisele pentru ”palestinizarea” României, adică pentru transferarea pe baze comerciale a pământului țării în controlul altor popoare.

Deoarece refuzul cetățenilor la o asemenea schimbare era instinctual și organic, întreaga mașină de propagandă a Guvernului a avut ca obiectiv obturarea și minimizarea impactului acestui articol.

În ziua Referendumului, 18 octombrie 2003, pe măsura apropierii de finalul acestuia, devenise evident că noua Constituție urma să fie respinsă prin neatingerea cvorului. Cu cîteva ore înainte de ora de închidere a urnelor, în timp ce Referendumul era în derulare, în mod neașteptat, Guvernul a decis ca perioada de desfășurare să fie prelungită cu încă o zi.

Decizia de prelungire nu a avut o justificare tehnică, cum ar fi apariția unui impediment neprevăzut pentru participarea cetățenilor la Referendum, iar prin prelungire să se compenseze respectivul neajuns. În mod evident, prelungirea cu încă o zi a perioadei de desfășurare a Referendumului a avut ca unic scop acordarea de timp suplimentar pentru influențarea cetățenilor de a participa la acesta.

În acest mod, CAUZA pentru care a fost modificată una dintre condițiile de desfășurare a Referendumului – perioada de derulare, s-a suprapus cu una dintre condițiile de VALIDARE a rezultatului Referendumului – atingerea cvorumului.

Astfel, motivul exclusiv pentru care au fost modificate condițiile de desfășurare a fost acordarea de facilități pentru unul dintre grupurile implicate în campania Referendumului, iar acest fapt a fost posibil deoarece acest grup a fost reprezentat de înșiși organizatorii Referendumului!

Consider că, prin faptul că organizatorii Referendumului nu și-au putut păstra imparțialitatea și au efectuat o modificare a desfășurării Referendumului care a influențat rezultatul în scopul dorit de aceștia, se îndeplinesc condițiile pentru a se declara fraudarea Referendumului și anularea acestuia.

Neamendarea acestei fraude de către organismele europene și internaționale, care au dovedit în nenumărate rânduri că sunt sensibile și reacționează la abateri mult mai insignifiante, dovedește că a existat o înțelegere între clasa politică din România și reprezentanții țărilor, organismelor internaționale și organizațiilor neguvernamentale de profil, care validează procesele electorale democratice. Singura explicație pentru faptul că o fraudă atât de grosieră a fost acceptată la nivel internațional poate fi doar existența un interes comun ca România să legitimeze cu orice preț noua Constituție, chiar și cu riscul nerespectării legii.

Modul în care acest Referendum a fost fraudat își găsește corespondent, ca formă și consecințe, în alegerile organizate de comuniști în 1946. Așa cum rezultatul declarat al acelor alegeri a fost folosit ca bază juridică pentru sovietizarea țării, în mod similar această Constituție va fi folosită pentru o altă acțiune anti-națională, și anume înstrăinarea pământului țării.

Faptul că s-a decis prelungirea cu o zi a Referendumului este o dovadă că el urma să fie prelungit în continuare, cu încă o zi sau chiar mai multe, până când era atins scopul de a valida noua Constituție.

În alte țări europene dezvoltate, Irlanda de exemplu, în care s-au organizat referendumuri care au fost boicotate sau nu au fost validate de cetățeni, guvernele respective au respectat voința populară și s-au mulțumit să repete acele referendumuri periodic, până când și-au atins scopul.

Se poate spune că decizia de a repeta obsesiv un referendum este ne-etică, sau un abuz de putere, dar sub nicio formă nu se poate considera ne-democratică sau ilegală. Referendumul din 2003 din România a fost încă o dovadă că nu există democrație în România și că clasa politică actuală urmărește niște interese care sunt străine, sau chiar împotriva poporului pe care susțin că îl reprezintă.

Astăzi, după 10 ani, una dintre consecințele grave ale acelui Referendum își face efectul, și anume faptul că Parlamentul a aprobat, în data de 17 decembrie 2013, o lege prin care străinii vor avea voie să cumpere pământ în România, începând cu 1 ianuarie 2014.

Aparent, această lege se impunea ca urmare a procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, dar, în realitate, Parlamentul avea opțiunea de a o respinge, conform Constituției. Procesul de aderare este un proces pe termen foarte lung, supus negocierilor, și chiar UE a fost cea care s-a abătut flagrant de la acesta și a refuzat să facă unul dintre pașii importanți la care s-a angajat. Este vorba despre momentul acceptării României în Spațiul Schengen, programat inițial pentru data de 1 ianuarie 2014, dar pe care o serie de state din UE au decis să îl amâne unilateral și fără o justificare tehnică.

Este de notorietate declarația președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, făcută la București în noiembrie 2013, prin care a recunoscut că România își îndeplinise la acel moment toate obligațiile și că refuzul statelor membre era datorat exclusiv unei prezumptive anxietăți a cetățenilor proprii.

Cu toată că termenul de ”reciprocitate” se folosește obsesiv în tot ceea ce implică relația cu UE, clasa politică din România nu a vrut să țină seama de anxietatea, reală de data aceasta, a cetățenilor români față de posibilitatea ca străinii să poată cumpăra suprafețe întinse de pământ în România.

La fel ca la Referendumul din 2003, o dovadă a faptului că interesele de a aproba această lege, indiferent de voința cetățenilor, o reprezintă modul în care presa, la unison, estompează mesajele de atenționare a populației față de consecințele pe care le va genera. Un element politic care are un rol important în deturnarea atenției cetățenilor de la această lege o constituie introducerea în agenda publică a unei avalanșe de teme ecologice și civice, cum ar fi Roșia Montană și gazele de șist, însoțite de o abordare mediatică supradimensionată.

Cu toate că există motive suficiente să se considere că există un efort concertat la nivel internațional pentru adoptarea acestei legi, singurii care poartă responsabilitatea acestui gest, din punct de vedere juridic, moral și politic, sunt parlamentarii care au votat-o.

Deoarece parlamentarii români nu au avut prevederea de a amâna acest moment, așa cum au procedat cei unguri și cei bulgari, aflați în situații similare, consider că acesta este un motiv serios de a pune în discuție însăși baza juridică care a permis parlamentarilor această trădare a interesului național, anume Referendumul prin care s-a validat actuala Constituție.

Domnule Președinte al Curții Constituționale,

Mă adresez dumneavoastră ca for ce are menirea de a analiza această problemă din punct de vedere juridic. Cei zece ani scurși nu ar trebui să fie un impediment, pentru că nici cei 50 trecuți de la acapararea puterii de către Partidul Comunist printr-o fraudă electorală similară, nu au putut șterge dovezile incriminatorii, astfel ca astăzi să îl declarăm ”regim ilegitim și criminal”.

În încheiere, menționez faptul că chestiunea legalității Referendumului din 2003 este doar aparent juridică, deoarece consecințele pe care le generează Constituția validată prin acesta sunt de ordin politic, cu implicații la nivelul existenței statului român. Prin urmare, vă rog să luați în considerare posibilitatea ca consecințele deciziei dumneavoastră să fie la un cu totul alt nivel decât cel profesional sau instituțional.

Fac acest demers deoarece sunt unul dintre cetățenii care refuză să se lase înșelat de aparența de legalitate a Referendumului din 2003 și, prin urmare, nu recunosc actuala Constituție, pe care o consider ”imorală și criminală din punct de vedere politic”.

Consider că am obligația cetățenească de a atrage atenția tuturor forurilor de decizie pentru a opri crima națională pe care a săvărșit-o Parlamentul în 17 decembrie 2013, dar și de a bloca posibilitatea altor politicieni de a o repeta, folosindu-se de prezenta Constituție.

Cu considerație,

Mihai Tociu

Locul Budapestei este pe Arcul de Triumf din București

Tuesday, December 24th, 2013

Motto: Dacă voi conduce această ţară, în primul rând aş încerca să îi redau DEMNITATEA.

BUDAPESTA este unul dintre numele care au fost trecute iniţial pe Arcul de Triumf, şi alegerea nu a fost deloc ușoară. Justificarea „oficială”, şi de necombătut, a fost faptul că, în 1919, pe câmpul de luptă militar, armata română a înfrânt-o pe cea maghiară, iar în cel ideologic, România a salvat Ungaria de la pericolul comunist.

Totuşi, ca să spunem lucrurilor pe nume, a avea capitala unui stat vecin trecută pe Arcul de Triumf reprezintă cu mult mai mult decât localizarea unei victorii militare. Politic vorbind, acesta este simbolul unui raport de forţe imagologic şi de ascendenţă morală. Este expresia faptului că, la scară istorică, românii au fost deasupra ungurilor. Și, cu riscul de a pune degetul pe rană, trebuie spus că etalonul acestei supremaţii a reprezentat-o, dintotdeauna, Transilavania.

Dacă pentru români Transilvania este un spaţiu originar, în care ei au dat numele Tisei, Mureşului şi Oltului, pentru unguri Transilvania a reprezentat o obsesie permanentă de demonstrare a apartenenţei sale culturale şi religioase la Budapesta. Adică, pentru unguri, „transilvănenii”, sau „ardelenii”, ar fi un alt fel de români, de care ei se simt responsabili și care ”își pot găsi liniștea” numai în sânul ”națiunii maghiare”, alipiți teritorial la Ungaria!

Istoria abundă de exemple în care ungurii au dovedit că pretențiile lor asupra Transilvaniei sunt o constantă transideologică și transcedentală: în plină revoluţie, la 1848, aristocrații unguri, în loc să se concentreze pe revendicările sociale şi naţionale proprii, supralicitează alipirea Transilvaniei la Ungaria, şi la fel în 1919, comuniștii unguri, în loc să îşi vadă de schimbarea sistemului politic, îşi risipesc și ei energiile pentru alipirea Transilvaniei. Doar un an mai târziu, în 1920, la Conferința de la Trianon, aceiași unguri, de data aceasta reveniți la sistemul democratic prin intervenția militară română, se încăpățânează să solicite din nou alipirea Transilvaniei la Ungaria, dar pentru un motiv care ar trebui să intre în Cartea Recordurilor ca dovada maximă de dispreț a unui popor ”european” față de altul: delegația oficială a Ungariei a susținut că românii sunt ”o rasă cu civilizație inferioară”!

Acesta a fost contextul istoric în care românii au decis că sunt îndreptățiți să menționeze BUDAPESTA pe Arcul de Triumf din București și, spre meritul lor, toți politicienii români interbelici au aprobat acest gest, de mare curaj politic. A fost anul inaugurării Arcului, 1936.

Dar bucuria nu a durat mult… Dreptul de a ne scrie singuri istoria ne-a fost luat în 1953, de către ocupantul-eliberator sovietic, care a decis, prin intermediul marionetelor sale de la București, să acopere cu ciment inscripția BUDAPESTA. Pentru sovietici nu a contat că Arcul de Triumf era monument istoric și arhitectonic de cea mai importantă clasă, după cum nu a contat nici semnificația emoțională a gestului lor. Simbolul a o mie de ani de rezistență a românilor împotriva pierderii identității și a bucuriei naționale că am ieșit câștigători în competiția Istoriei a fost acoperit în doar câteva minute cu o mistrie, de un zidar care purta un coif făcut din ”Scânteia”. În termeni juridici, Arcul de Triumf a fost ”blasfemiat”.

Vae victis” spuneau romanii, și noi, românii, am simțit cu vârf și îndesat umilința a 45 de ani de dominație sovietică. Pentru că sistemul comunist, cel pe care acum pretindem că-l blamăm, nu a fost altceva decât expresia politică a aparteneței României la sfera de influență sovietică! Numai un naiv, sau un rău intenționat, poate separa comunismul de Rusia.

Acum 24 de ani am avut o Revoluție, despre care spunem că a schimbat sistemul politic dictatorial, comunist, de origine sovietică, cu unul democrat, care reprezintă voința poporului. În numele acestei ”voințe”, de 24 de ani se dau legi care compensează material și moral toate nedreptățile comise în cei 45 de ani de așa-zis comunism, și se retrocedează absolut orice proprietarilor inițiali, sau urmașilor lor, în numele reparațiilor istorice.

În tot acest avânt reparatoriu, ar fi fost normal să se acorde aceeași atenție, dacă nu chiar mai mare, recuperării simbolurilor care ne reprezintă pe toți, pe noi ca neam. Este greu de făcut o ierarhie a acestora, dar 24 de ani este un termen suficient de lung pentru a le termina pe toate.

Și totuși, unul dintre cele mai importante simboluri, dacă nu chiar cel mai important, anume inscripția BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf, a rămas în continuare ”blasfemiat”, la fel ca în timpul ocupației sovietice și la fel ca în perioada dictaturii ceaușiste.

Actualii conducători nu au nici măcar scuza unei erori pentru această omisiune, atâta timp cât sunt ani de zile de când o mulțime de organizații patriotice, dar și simpli cetățeni, au atenționat toate instituțiile statului despre această nedreptate. Prezidenție, guverne, ministere, primării, servicii de informații, Justiție, Senat și Camera deputaților, niciuna nu a rămas neinformată, în modul cel mai legal și oficial cu putință. Și totuși, degeaba… În ciuda faptului că există cadrul legal și bugete alocate, ba chiar au existat oferte de finanțare extrabugetară, și în ciuda presiunii civice, de 24 de ani inscripția BUDAPESTA refuză să reapară pe Arcul de Triumf!

Cum este posibil ca într-un sistem ”democratic”, care reprezintă dorința majorității, și pe care l-am câștigat printr-o Revoluție, dramatică, și pe ai cărei eroi îi omagiem în fiecare decembrie… deci, cum este posibil ca această dorință atât de simplă, atât de nevinovată, atât de necostisitoare, atât de unanimă, să nu fie îndeplinită? Cât poate să coste ridicarea unei schele de 10 metri și îndepărtarea cu o daltă și un ciocan, de către un meșter priceput, a celor câtorva kilograme de ciment care îngroapă un cuvânt? Deja, este evident pentru toată lumea că răspunsul nu este unul care se măsoară în bani.

În loc de explicație, hai să ne uităm cine sunt cei care ne conduc de 24 de ani. Deci…

Ca dizident major, simbol al rezistenței, al curajului, al anti-comunismului, al libertății de gândire, al Revoluției, ni se repetă obsesiv că ar fi un… maghiar. Adică, dintre toți românii care s-au opus dictaturii și care și-au distrus viețile spunând NU, nu s-a găsit niciunul suficient de hotărât ca să înceapă Revoluția. Oare?!

Ca reprezentant al României în Parlamentul European și vice-președinte al acestuia este același… maghiar. Democratic vorbind, aceasta reprezintă dorința românilor. Oare?!

Democrația” nu permite formarea unor partide pe criterii etnice, în schimb echivalează, în lupta electorală, partidele cu ong-urile minorităților etnice. Această anomalie legislativă, care frizează ridicolul, are ca principal beneficiar un ong… maghiar. Dar ea este rezultatul unei Constituții care a fost votată de majoritatea românilor. Oare?!

Pe post de partid care participă gălăgios la alegeri și care este perpetuu la guvernare, este acel ong… maghiar. Acesta este rezultatul procesului electoral. Oare?!

Ca aliat politic al tuturor partidelor aflate la guvernare și care primește constant posturi în guvern, este același ong… maghiar. Probabil că votanții partidelor care câștigă alegerile își doresc aceasta. Oare?!

Parlamentul a legiferat folosirea limbilor minorităților naționale, de fapt a celei maghiare, în administrația publică și acum dezbate dacă aceasta să fie oficializată și în justiție. Probabil că parlamentarii consideră că cei care i-au votat își doresc aceasta. Oare?!

Șeful Inchiziției Gândirii, adică al Consiliului pentru ”Combaterea Discriminării”, este tot un… maghiar. Poate este o întâmplare, și poate este un profesionist echidistant… Oare?!

Timp de patru ani, responsabil suprem pentru monumentul clasă A – Arcul de Triumf, ministru al culturii românilor, a fost tot un… maghiar.

Și aceste exemple pot continua pe pagini întregi… Oare nu este evident că clasa politică românească a ajuns la un astfel de nivel de josnicie și de venalitate încât este gata să facă orice concesie minorității maghiare doar pentru a se menține la putere?

În această situație, este la fel de evident faptul că refuzul de a repune inscripția BUDAPESTA pe Arcul de Triumf nu mai este o decizie managerială, determinată juridic sau financiar, ci este o decizie strict politică, o expresie a orgoliului maghiarilor, din România și de pretutindeni, dublată de lipsa de patriotism a clasei politice care a ajuns să ne conducă.

Și dacă ar fi vorba numai despre orgoliu, ar fi bine, dar din ce în ce mai mult se vorbește în spațiul public despre autonomie locală, autonomie ”culturală”, autonomie pur-și-simplu, descentralizare, regionalizare, transilvănism, secuism, ”m-am săturat de România”… Iar singurii beneficiari ai acestui discurs sunt… aceiași.

Sunt unul dintre românii obișnuiți, care se simte neputincios în fața acestui val de minciună și de ipocrizie care, încet-încet, pare să acopere și să distrugă această țară. Am sperat cu tot sufletul meu că această țară va renaște după înlăturarea ceaușeștilor și că voi trăi aici la fel de bine și de mândru ca orice alt european, dar totul pare să fie altfel decât mi-am imaginat. În loc de o țară prosperă și independentă, România a ajuns la mila creditorilor internaționali și a multinaționalelor, care se comportă aici ca într-o republică bananieră.

Deocamdată, nu pot să fac prea multe pentru a-i schimba destinul, pentru că așa numitul sistem democratic este o barieră de netrecut pentru ca un grup de cetățeni care nu face parte dintr-o mafie-oligarhică să ajungă să formeze un partid politic și să își permită financiar să participe la alegeri. Nici Ceaușescu nu și-a închipuit un mecanism politic mai ne-democratic decât cel actual, așa numit ”democratic”.

Dar nici nu pot să privesc tăcut cum această țară se duce de râpă iar eu, ca român, să ajung batjocura și sperietoarea celorlalte țări europene… Și cum poți să ai pretenția ca alții să te respecte dacă tu, la tine în țară, în care se presupune că tu îți faci regulile, te lași călcat în picioare de cei care declară că sunt aleșii și reprezentanții tăi ”legitimi”?

Absența inscripției BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf nu mai este demult o banală nerealizare arhitectonică. Și nici o dovadă a lipsei de recunoștință față de militarii care s-au jertfit în luptele din Ungaria anului 1919, pentru că inscripția nu comemorează eroii, ci menționează Victoria. Faptul că acceptăm ca acea inscripție să nu fie repusă la locul ei a devenit deja unul dintre simbolurile lipsei noastre de demnitate, ca popor, și este momentul trecem peste barierele legale cu care ”conducătorii” noștri ne încorsetează și să nu mai acceptăm așa ceva.

Dar, până când vom reuși să îi convingem să facă această reparație istorică a Arcului de Triumf, am decis să facem, eu împreună cu un grup de prieteni, colegi de ideal, o minimă reparație morală, prin inscripționarea cu vopsea a cuvântului simbol al demnității noastre: BUDAPESTA!

Poate că modalitatea tehnică pe care am aleas-o pentru a ne atinge scopul a fost spectaculoasă, sau poate că mecanismul pe care l-am creeat este ceva inedit, sau poate chiar o invenție. Părerea mea este că partea tehnică este o chestiune minimală. Este doar rodul unui hobby și îmi doresc ca românii să nu judece acest demers numai prin ingeniozitatea sa tehnică…

Scopul nostru a fost ca acel ”grafiti” să aducă bucurie și speranță în inimile tuturor românilor, la acest moment aniversar și de sărbătoare.

Foarte probabil că va urma o bătălie juridică cu cei care vor considera că, din punct de vedere legal, am alterat un monument istoric, probabil cel mai important monument istoric din România. Toți cei care am participat la această acțiune suntem responsabili și ne-am asumat acest risc din momentul în care am zis Hai!

Noi, cei câțiva care am reușit să repunem simbolic BUDAPESTA pe Arcul de Triumf, considerăm că acest demers este unul strict politic și că vom fi susținuți moral de toți românii care și-ar fi dorit să le crească aripi pentru a o face ei înșiși.

Uniţi-Ne-Dăm-Pământul-Străinilor? Nu, Nu și Nu!

Monday, December 16th, 2013

Din 1 septembrie ne ţinem ocupaţi cu Roşia Montană. În noiembrie, am trecut în lista de preocupări şi gazele de şist. La începutul lui decembrie, am adăugat şi libertatea de exprimare, şi super-imunitatea parlamentarilor, și amnistierea tâlharilor.

Privind în ansamblu, ultimile patru luni ale lui 2013 au fost de foc: au scos în stradă zeci de mii de oameni, sute de haiduci moderni au oprit amplasarea sondelor Chevron, au apărat dreptul la proprietate privată, la un mediu curat, au renăscut civismul şi solidaritatea, au reînviat speranţa că cetăţenii pot influenţa deciziile politicienilor şi pot schimba România. Bravo lor, bravo fiecărui cetăţean care a făcut puţinul de care a fost în stare, bravo România!

Bravo? Dar nu e cam devreme să ne gratulăm reciproc? Ce victorie am câştigat să merităm asta? Păi, am reuşit să convingem Comisia parlamentară Roşia Montană să dea aviz negativ, apoi am forţat deputaţii să respingă modificarea legii minelor… Aşa, şi? Mai departe? Păi, mai departe, vom ataca la Curtea Constituţională super-imunitatea politicienilor, ne vom opune amnistierii, vom contra-ataca introducerea calomniei şi insultei în codul penal, ne vom recâştiga dreptul la liberă exprimare, nu îi vom scăpa din ochi pe parlamentari, îi vom obliga să-şi petreacă sărbătorile la Roşia Montană, vom… ah, am rămas fără aer.

Am fost și eu în stradă de zeci de ori, am scris banere, am vorbit la portavoce, am răgușit de câteva ori. Cu jandarmii nu m-am împins, dar am pășit în urma celor care au făcut-o, cu sentimentul că am fost și eu undeva acolo, chiar dacă mai în spate.

Frumos, meritoriu, eroic chiar! Dar de când ştie soldatul care împuşcă un inamic ce se întâmplă în restul frontului? De când o bătălie câştigată, sau două, sunt o garanţie pentru câştigarea războiului? Nu cumva toată lumea vorbeşte numai despre bătălii, dar fără să ştie care e războiul în care luptă? Chiar, care e războiul? Cine e inamicul, ce doreşte el să obţină şi cum?

Ne-am angajat în atâtea bătălii, dar am făcut-o pe măsură ce un nou dușman a apărut, fără să facem o prioritizare a lor și fără o evaluare a situației în ansamblu. Greu de crezut că cineva poate să spună că vreuna dintre temele protestelor este neimportantă, dar nu cumva suntem în situația celui care se ceartă cu unii care încearcă să îi fure găinile din curte, în timp ce alți hoți, în spatele lui, îi golesc casa și se pregătesc să-i dea foc?

Facem atât de des referire la Revoluţia din 1989 și o tot comentăm, dar refuzăm să credem că scenariul ei se poate repeta din nou, acum, cu noi înșine protagoniști.

Cine a fost inamicul în decembrie 1989? „Teroriştii”! Erau peste tot, bine înarmați și bine pregătiți, seara îi împușcai și dimineața apăreau la loc, până când, dintr-o dată, au dispărut ca un fum… Trist a fost că pe unii de-ai noștri, soldați sau civili obișnuiți, i-am împușcat din greșeală, de tot, iremediabil.

Cine e inamicul cu care „ne luptăm” acum? Păi, tot unii apăruți din neant, bine înarmați cu bani și cu obrazul foarte gros, de care va mai rămâne tot doar amintirea când se vor sui într-un avion: RMGC, Chevron… La aceștia se adaugă ”localnicii” Prospecțiuni S.A., Romgaz, Rompetrol…

Ce au vrut teroriştii în 1989? Atunci, se credea că vor să-l împuște pe Iliescu, să otrăvească apa, să arunce în aer barajul Vidraru, să ne omoare pe toţi, să-l învie pe Ceauşescu… Ce uşor vorbim acum de acele momente şi, mai ales, cum râdem de „navii ăia” care au murit „ca fraierii, degeaba”!

Ce vrea inamicul de azi? Să ne cianureze, să ne otrăvească fântânile, să ne expropieze, să distrugă minele romane și cultura, să ne construiască un baraj care se va prăbuşi, să ne aducă cutremure, să ne dea foc la apa de la robinet! La toate aceste ameninţări, cum poate să te rabde inima să nu ieşi cu pet-ul în stradă, la fel cum au ieşit ceilalți cu pieptul în 1989?

Numai că, ne-au trebuit câțiva ani să descoperim că, de fapt, rezultatul existenței „teroriştilor” a fost să ne ţină mintea „ocupată” și să ne distragă atenția, ca să nu vedem ce era cu adevărat important când revoluționarii alergau după umbre de teroriști. Partea proastă nu este că ne-am dat seama mai târziu că sacrificiile au fost inutile și că, de fapt, la nivel de țară, am sărit din lac în puț, ci faptul că ne-am luminat doar atunci când am realizat consecințele reale ale Revoluției.

Nu cumva și acum am procedat la fel ca atunci, adică am reacţionat instantaneu la apariția ”teroriștilor” şi ne-am bucurat de ”victoriile” asupra lor, dar am uitat să ne întrebăm: „Care sunt prioritățile Revoluției?”.

În final, în decembrie 1989, după zeci de mii de cartușe trase și sute de morți, cine a câştigat? Atunci eram convinşi că învingători au fost revoluţionarii, cetățenii, disidenții, Democraţia, Drepturile Omului. Acum am lăsat-o mai moale cu entuziasmul şi recunoaştem că, de fapt, au câştigat cei care au fost ÎN SPATELE celor care au pus mâna pe putere, și care au distrus mult-puţina economie care exista atunci, care au transformat România într-o piaţă de desfacere, care au făcut ca patru milioane de români să-şi ia lumea în cap, care au creeat confuzia internaţională dintre români şi ţigani, care acum vorbesc despre felierea României, pardon, „regionalizare”…

Atunci eram prea bucuroşi că puteam să-l înjurăm pe Ceauşescu şi să vedem Partidul Comunist la pământ, şi la fel suntem acum, pentru că putem să ”occupy” orice instituție, cum vedem la televizor că se face în occident, şi că deputații au votat o lege așa cum am vrut noi, ”poporul”.

Și totuși, acest vacarm care ține non-stop de la 1 septembrie are ceva straniu în el. Până acum, istoria a consemnat numai revoluții în care nemulțumiții și-au propus să câștige puterea și scopul guvernanților era cel opus: să îi înfrângă și să îi pedepsească… Asta a noastră, începută în septembrie, o tot ține langa, de parcă s-ar fi format o simbioză între protestatari, guvernanți și jandarmi: fiecare se legimitează prin existența celorlalți și împreună și-au găsit un sens comun al vieții…

Da, există un ”ceva” care îi unește pe aceștia: tăcerea asupra anumitor subiecte! Eu, guvernul, te las să faci revoluție, să blochezi noaptea străzile și să te contrezi cu jandarmii, să te simți erou, iar în schimb tu, indignatule, taci când vine vorba despre anumite teme: taci când Camera Deputaților adoptă legea care oficializează limba maghiară în justiție, taci când UE ne refuză intrarea în Shenghen doar pentru motivul că vom răscoli sentimentele naționaliste ale occidentalilor, taci când maghiarii solicită autonomie, taci când se discută despre ”regionalizare” și, mai ales, taci când cineva amintește că din 2014 străinii vor avea voie să cumpere pământ aici, în România.

Sunt deja prea multe subiectele care fac pielea de găină oricărui român și care, inexplicabil, sunt evitate de ”protestatari”…

Și astfel am ajuns la problema cea mai gravă, și cea mai urgentă, și cea care generează efectele cele mai greu de remediat, și anume faptul că intrarea în anul 2014 va fi un moment de cotitură pentru tot ce înseamnă relația românului cu pământul: pentru prima dată în istoria acestei țări, cetățenii români nu vor mai fi singurii care au dreptul să cumpere pământ în România. Începând cu 1 ianuarie 2014, orice venetic va putea să o facă.

Exegeții liberalismului și ai europenismului susțin că nu există niciun motiv de îngrijorare, pentru că toate celelalte țări europene au făcut la fel și, oricum, cumpărătorul nu va putea lua pământul de aici. Numai că acești adepți ai ”societății deschise” nu garantează cu nimic ceea ce ne promit și, oricum, lor puțin le pasă dacă previziunile lor se vor dovedi greșite: salariul și șpaga lor sunt puse deoparte!

Spre deosebire de aceștia, orice om normal este îndreptățit să se teamă că prețurile mici din România vor face ca foarte mulți străini să fie tentați să cumpere pământ în România, sau pentru speculă, sau pentru… Doamne ferește! Noi, aici, ne-am obișnuit să asociem pământul cu agricultura, dar ceea ce se mai poate face, în numai câțiva ani, atunci când cumperi bucăți mari dintr-o țară, se poate admira în Israel: cum nu poți lua pământul cu tine, procedezi invers, adică gonești localnicii de pe pământul care acum este ”al tău”.

Dacă nu ar fi cele 4 milioane care deja au fost convinși să plece, acest scenariu ar fi fost greu de crezut. Sau poate își mai închipuie cineva că un român care și-a luat casă în altă țară și are copiii înscriși acolo la școală se mai gândește să se întoarcă… Deci, au mai rămas 4 milioane de români activi de gonit, alte 6 au ca singur interes ziua la care ”vine” pensia, vreo 4 milioane sunt copii care sunt ”educați” în spiritul ”societății deschise”, adică sclavii care se simt liberi – servitorii ideali, iar restul de 3 sunt țigani, cărora le e indiferent cine le e prin preajmă. Deci, 4 plus 6, plus 4, plus 3, fac 17. A mai rămas un milion, adică cei care dintotdeauna s-au bucurat de necazul nostru și care și acum vor ajuta să ni se sape groapa.

Matematic, după socoteala altora, am rămas zero!

Așadar, începând din 2014, România poate fi vândută la metru pătrat. Ce nu au reușit cu sabia și pistolul turcii, fanarioții, austriecii, nemții sau rușii, au reușit cu puterea ”Democrației” cei 600 de parlamentari care ne conduc acum.

Explicația lor, pentru că orice trădare are o explicație, este că obligația de a ne scoate pământul la vânzare a fost o condiție impusă de Uniunea Europeană și a fost validată de un Referendum, cel din 2003. Adică, dacă românii înșiși au fost de acord cu acest preț pe care trebuie să-l plătim pentru acceptarea nostră în lumea ”civilizată”, cum de s-ar putea opune ei ”voinței populare”? Tocmai ei, reprezentanții poporului?!

Numai că, ceea ce evită să spună conducătorii noștri de azi, adică cei 600 de parlamentari, este că acel Referendum a fost fraudat în cel mai barbar mod cu putință. Din punct de vedere juridic el este nul, și la fel sunt și toate consecințele lui, dintre care vânzarea pământului către străini este cea mai importantă. Încă nu s-a găsit politicianul român care să recunoască că totul a fost doar un joc la cacialma, pentru că nici măcar UE nu a crezut că țările est-europene vor accepta aceasta înainte ca prețurile terenurilor să ajungă la un nivel comparabil cu cel din vestul Europei.

Vadim? Să fim serioși! Cel mai simplu și mai sigur mod de a compromite un adevăr este să îl pui în gura unui one-man-show!

Astăzi, privind de la 10 ani distanță, ne dăm seama că UE știa foarte bine că cere prea mult, pentru că nicio țară membră UE nu ar fi acceptat așa ceva în locul nostru. Dar dintotdeauna Dumnezeu l-a ajutat pe cel care a încercat, iar vina a fost a celui care a acceptat, dar și a celui care a avut puterea să vorbească, dar a tăcut!

Se poate vorbi la infinit despre ”avantajele și dezavantajele” acestei schimbări de destin a României, însă, mai mult decât orice justificare economică, această cedare ține de instinctul de supraviețuire al unui popor! Ca dovadă, vecini de-ai noștri aflați în situații similare au amânat acest moment, adică au refuzat momentan să-și înstrăineze pământul. Doar momentan, pentru că atât au putut, dar asta le oferă posibilitatea să o facă din nou sau chiar să spună NU, în funcție de cum se va învârti roata istoriei. Ungaria și Bulgaria. Da, ungurii, de care râdem, și bulgarii, cei pe care îi privim de sus!

Politicienii noștri ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne-au dovedit cu vârf și îndesat că lor nu le pasă de interesul național. Presa noastră liberă și independentă, și democrată, și deontologică, ce face? Ce întrebare! De parcă nu ne-a dovedit până acum că este doar o haită de câini hămesiți, care latră doar în folosul aceluia care îi dă un os. Organizațiile civice, susținătoare ale libertății de exprimare, ale ”democrației”, ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne doare deja capul de scandări cu Roșia Montană și cu gazele de șist, de parcă nu ne-a ajuns teatrul celor care se fac că ”Salvează România”, în timp ce Bau-Bau-l cu cască albastră se face că nu-i lasă…

Să nu ne amăgim! Această inițiativă nu are cum să vină de la aceștia. De 24 de ani, experiența a dovedit românilor că ”Democrația” este o minciună la fel de mare ca cea comunistă, ba chiar mai perversă, și este greu să-i condamni pe cei care nu își mai pun speranțe în Lege și în drepturile lor. La urma urmei, de ce să încerci să faci ceva când știi de la început că nu vei reuși?

Atunci, de la cine să vină strigătul de NU? Singurii care am mai rămas suntem noi, cetățenii obișnuiți, adică cei care nu am simțit gustul finanțărilor de la ”Open Society” și care nu ne-am băut cafeaua la seminarii despre ”drepturile omului”, cei care nu știm ce înseamnă ”principiul subsidiarității”, ci doar: ”Frate, așa ceva nu se poate!”. Noi suntem cei care mai putem să le băgăm în ochi parlamentarilor, presei și ong-urilor soroșiste lozicile ”democrației”, care ar trebui să-i oblige pe parlamentari și pe guvernanți să acționeze conform dorinței noastre.

Eu cred că acest moment de cumpănă pentru istoria României merită o abordare care nu trebuie să fie condusă de principiul pragmatismului. Da, recunosc, nici eu nu cred că se mai poate face ceva acum pentru a forța clasa politică să oprească această crimă națională, dar nici nu pot să las să se întâmple aceasta fără să fac nimic. Cred că istoria trebuie să consemneze faptul că au fost câțiva români care s-au opus, la nivelul la care au putut.

Oamenii nu luptă numai pentru că există posibilitatea să câștige, ci și din dorința de a transmite mesajul că nu acceptă să piardă fără luptă. Un popor nu este reprezentat întotdeauna de milioane, ba dimpotrivă: în momentele critice, sunt doar câțiva cei care își pun pielea pe băț și îi ia soarta în mâinile lor.

Au trecut două mii de ani și încă vorbim cu admirație despre lupta disperată a lui Decebal și sacrificiul său eroic, dar de fapt adevărata valoare a mesajului său o înțelegem numai dacă încercăm să ne imaginăm ce avantaje ar fi avut și ce viață ar fi dus Decebal dacă ar fi acceptat compromisul de a continua să administreze Dacia pentru romani, așa cum a făcut-o timp de 3 ani, între 102 și 105.

Cu siguranță că și romanii aveau un Soroș care îi angaja într-un fel de ong-uri pe cei care făceau pactul cu Imperator, și le asigura finanțare pentru programe de diseminare a valorilor occidentale și posturi în administrație, sau chiar de deputat celor care se evidențiau în ”munca cu gura”. Cu toate acestea, în mod inexplicabil pentru ”democrația romană”, Decebal a ales calea extremismului și a intoleranței față de valorile multiculturalismului oferite din ”ex toto orbe romana” și a decis să își manifeste deschis naționalismul xenofob. La cât de inteligent era și la cât de bine cunoștea forța Imperiului, nu a existat niciun dubiu că Decebal era conștient că s-a angajat într-o acțiune contrară ordinii de drept, sinucigașă, și deznodământul faptei sale reprobabile a fost unul firesc: jandarmii, pardon legionarii, și-au făcut datoria.

Cam așa se vorbea la Roma despre euroscepticul Decebal, și la fel îngânau politrucii daci care au primit funcții acasă… Sună cunoscut?

Din fericire, istoria a păstrat și exemple pozitive de ”integrare”. Indienii americani, de exemplu. Majoritatea șefilor de trib, conducătorii ”legitimi” de atunci ai indienilor, aleși conform democrației locale, au apreciat la adevărata lor valoare biluțele de sticlă colorată aduse tocmai din Occident și au acceptat ca noii veniți să cumpere terenurile care se aflau în paragină, la prețul pieței: zece mii de hectare pentru o biluță albă, o sută de mii pentru una roșie.

Este adevărat că au existat și unii șefi de trib care s-au dovedit a fi habotnici și discriminatorii, dar electoratul indienilor, compus din bătrânii tribului, au răspuns pozitiv la ofertele dezinteresate de ”apă de foc” ale imigranților, declarați categorie defavorizată numeric la acea vreme în America. Șefii de trib care nu au acceptat inter-culturalitatea au fost schimbați prin procedee democratice, majoritatea, iar istoria a păstrat numai filmele cu John Wayne despre cei care s-au opus extinderii euro-atlantice.

Astăzi, după sute de ani, cei câțiva indieni rămași în rezervații, admiră prin muzee acele contracte comerciale, care mai păstreză mirosul de whisky fin, prin care reprezentanții poporului lor le-au vândut țara pe nimic.

Astăzi, 16 decembrie 2013, mai sunt doar 15 zile și românii vor avea ocazia să înceapă să simtă cum e să fii în pielea indienilor din rezervații. Suntem în procesul numărătorii inverse, și zilele trec ca ale unui condamnat la moarte. Din când în când, secundarul ceasului este acoperit de scandările despre Roșia Montană, iar feisbucul ne mai aduce câteo veste despre cine a mai fost bătut de jandarmi.

Dar timpul nu-i pierdut! Tragedia încă nu s-a întâmplat, totul încă poate fi schimbat și este atât de simplu să păstrăm pământul României numai pentru noi, românii, așa cum au făcut ungurii și bulgarii cu pământul lor. Totul se poate schimba în interval de câteva ore doar. Este suficientă chiar și o hotărâre de guvern, dată în 31 decembrie, la ora 23.59! Sau o lege dată de un Parlament întrunit ad-hoc, după o decizie a Comisiei Juridice luată în noaptea precedentă și un vot numărat de Roberta Anastase.

La urma urmei, e vorba doar de voință politică, adică de a vrea sau a nu vrea să ne păstrăm Țara! Nu mă hazardez să spun că majoritatea românilor vor asta, chiar dacă mi-ar place să cred asta, dar pot să spun cu certitudine că niciun parlamentar român nu și-a întrebat electoratul dacă e de acord cu vânzarea pământului către străini. De parcă mai era vreun dubiu că ”Democrația e o minciună”!

Eu vreau să-mi păstrez Țara și vreau ca și parlamentarii, și Guvernul, și Președintele, și Presa, și toată lumea să afle asta. Pentru că știu că nu sunt singurul și pentru că vocea noastră poate să acopere tangoul Roșia Montană și să rămână consemnată în istorie.

Speranța mai moare câteodată, ultima, dar sentimentul datoriei, niciodată!

Ai vrea să fii în plutonul care l-ar executa pe deputatul Bogdan Diaconu?

Friday, December 6th, 2013

Dar pedeapsa cu moartea e abolită în România, veți spune. Da, așa este, dar asta nu înseamnă că nu poate să apară o situație istorică în care să fie reconsiderată. De exemplu, în cazul unei tragedii naționale, cum ar fi cea din 1940, când România a fost forțată să cedeze o treime din teritoriu. Într-o astfel de situație, va apărea necesitatea de a fi evaluate toate deciziile politice, aparent mărunte, care au generat-o și pe care opinia publică le va cere pedepsite la un nivel pe măsura consecințelor. Chiar dacă execuția câtorva politicieni nu îndreaptă situația, ea oferă un sentiment de echitate care este absolut necesar pentru despărțirea de un trecut dureros și chiar rușinos.

Și de ce exemplul ar fi tocmai deputatul Bogdan Diaconu, un tânăr nou apărut în politică, incomparabil mai puțin malefic decât (more…)