Archive for May, 2014

Camera ta foto este o armă împotriva politicienilor. Foloseşte-o!

Friday, May 23rd, 2014

Dragi cetăţeni, de orice vârstă,

Haideţi să realizăm împreună un document istoric!

Foarte mulţi dintre noi îşi pun întrebarea de ce nu există mai multe poze care să arate privaţiunile şi batjocura pe care oamenii au trebuit să le îndure în timpul comunismului, în special în anii ´80. La cât de mult s-a vorbit despre situaţii incredibile, adevărate monumente de degenerare a demnităţii umane, ne-am fi aşteptat să existe zeci de mii de poze care să le documenteze. Unde sunt pozele care arată cozile nesfârşite la mâncare, la rechizite, la covoare, la absolut orice poate fi cumpărat astăzi de la magazinul din colţ? Unde sunt pozele cu cei care se bucurau ca un copil că au apucat să cumpere două suluri de hârtie igienică? Oameni în toată firea, mulţi chiar bunici, care stăteau cu orele la coadă ca să cumpere o hârtie igienică pe care o puteai folosi şi pe post de şmirghel! Unde sunt pozele cu pensionarii care îşi petreceau nopţile în faţa măcelăriilor, îmbinând utilul cu jucatul de table, în speranţa că în ziua următoare se va aduce marfă? Unde sunt pozele cu rafturile nesfârşite de conserve de bulion din „Alimentara”, pentru că erau singurele produse din tot magazinul? Mii de conserve de bulion de o sută de grame erau aşezate pe toate rafturile, în mici grupuri piramidale, cu o meticulozitate de psihopat, iar la capătul fiecărui rând tronau piramide conice, ca nişte generali, cu baza de un metru şi înalte cât un om, tot din conserve de bulion.

Unde sunt pozele cu sutele de oameni cu gâturile strâmbate în partea stângă, aşteptând autobuzul sau tramvaiul la 6 dimineaţa? Unde sunt pozele cu ciorchinii de oameni agăţaţi în disperare pe scările autobuzelor, care mergeau târâindu-şi fundul pe asfalt, cu amortizoarele făcute praf? Unde sunt pozele cu elevii de 7 ani care culegeau zi lumină roşii de pe câmp cu „găletuşa”, în „campania agricolă”? Sau cele cu studenţii sau militarii, câte o lună pe an, obligatorie şi fără plată? Unde sunt pozele cu sutele de maşini blocate câte o oră în intersecţii, zi de zi, pentru că nu era permis să se afle nicio maşină pe bulevardul Magheru când „trecea Ceauşescu”? Unde sunt pozele cu panourile roşii cu „Trăiască şi înflorească” care împânzeau ţara, pe marginea tuturor drumurilor, până în ultimul cătun?

Nu pot scăpa de amintirea unei după amieze toride de vară, când a fost adus un camion cu pui de găină vii în Piaţa Gorjului din Bucureşti, nişte arătări aschilambice cu doar câteva pene albe rămase, şi mii de oameni se omorau să cumpere măcar unul. Ghereta de tablă ruginită din care se vindeau era asaltată din toate părţile, ca o grămadă de rugbi uriaşă, unde câteva zeci de disperaţi se suiseră pe gheretă şi întindeau mâinile cu bani în jos, iar vânzătorii ridicau puii înspre cer, ţinându-i de picioare, cu capul spre pământ. Priveam această scenă grotească de la distanţă şi regretam că nu aveam un aparat de fotografiat… eram student.

Cum se face că aceste poze sunt rarităţi, când erau o mulţime de oameni care aveau aparate de fotografiat şi nu costa o avere să faci o poză? Cei de atunci au poze de la tot felul de evenimente, şi totuşi lipsesc pozele care să documenteze condiţiile în care au trăit, adică tocmai acele condiţii care i-au adus la exasperare până la nivelul la care au făcut o Revoluţie. Astăzi pare de necrezut faptul că teama i-a paralizat să se opună acelui sistem timp de zeci de ani, dar şi mai de necrezut este că nici măcar poze nu au făcut la momentele şi imaginile emblematice pentru minciuna în care au trăit. Dacă măcar unul din o sută dintre cei care aveau aparate foto ar fi făcut câte o astfel de poză, din când în când, cu discreţie, astăzi am fi avut atâtea poze document pentru adevărata faţă a comunismului încât cuvintele ar fi fost de prisos.

Şi totuşi, nu avem aceste zeci de mii de poze. De ce?

Pentru a afla răspunsul, cel mai bine ar fi să privim în jurul nostru. De o lună de zile asistăm la campania electorală cea mai megalomană, cea mai ostentativă şi cea mai lipsită de mesaj politic din câte au existat vreodată în România. Nu a rămas stâlp în ţara asta de pe care să nu rânjească un politician, nu a mai rămas intersecţie fără cel puţin zece banere, nu a mai rămas oraş fără un mash mare cât un bloc. Niciunul dintre ei nu se angajează la nimic pentru situaţia în care vor fi aleşi, ci doar ne zâmbesc tâmp şi se declară „mândri că sunt români”, „eurocampioni”, „ridicători de România”, „demni”, „creştini” şi orice altceva în afară de ceea ce sunt cu toţii în realitate: nişte marionete.

Înainte de a-i judeca pe cei dinaintea noastră, care au acceptat cu umilinţă cultul deşănţat al personalităţii promovat de Ceauşescu, hai să comparăm cât de mari erau imaginile cu Ceauşescu şi cât sunt cele de acum ale lui Ponta, Antonescu sau ale altor „candidaţi”. Nu putea Ceauşescu să-şi facă un mash mare cât un bloc? Să fim serioşi! Dar uite că a avut bunul simţ să se limiteze la stadionul 23 August! În schimb, Ponta a umplut ţara cu zâmbetul său idiotic, de două ori mare şi de o mie de ori în mai multe exemplare decât şi l-a făcut vreodată Ceauşescu.

Românii de atunci au tăcut şi au înghiţit. Ce fac cei de acum? Presa de atunci a tăcut şi a mâncat rahat. Ce face cea de acum?

De parcă nu era destul că toţi trebuiau să i se închine lui Ceauşescu, a adus-o şi pe coana Leana în rând cu el. Dar măcar se mândrea că era proasta lui şi îi purta numele, spre deosebire de primii oamenii în stat de astăzi, care au neveste care nu le poartă numele, ca la păgâni. Altfel, ce diferenţă este între Elena Ceauşescu, care a ajuns primadonă doar pentru că bărbatul îi era preşedinte, şi Daciana Sârbu, care are singura calitate de a fi fata unui şmecher şi, pe cale de consecinţă, a fost măritată tot cu un şmecher? Cu ce e mai bună Adina Vălean decât Elena Ceauşescu, de i-a luat un singur an de când s-a înscris în PNL ca să ajungă Secretar General al Tinerelui Naţional Liberal? De ce am râde mai puţin de diplomele Elenei Ceauşescu decât de cele de absolvent în „Conducerea Securităţii şi Apărării Naţionale” şi „un master de Studii de integrare europeană” cu care se laudă Adina Vălean? Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, ajungem la concluzia că este mai puţin ruşinos să nu ai nicio calificare şi să dai ordin pe linie de partid să ţi se fabrice diplome, cum a făcut Elena Ceauşescu, decât să-ţi schimbi calitatea de profesor de matematică pentru cea de „activist pentru promovarea toleranţei”, adică pentru cea de mâncător de rahat în ong-uri de partid, cum a făcut Vălean. Dar cea mai mare diferenţă între cele două femei-remorcă este că Elena Ceauşeascu se simţea natural în rolul de nevastă de ştab, aşa cum dealtfel este în legea firii şi o fac toate celelalte neveste de ştabi, pe când Vălean a mers atât de departe în încercarea de a-şi ascunde sursa puterii încât nu menţionează cine îi este bărbat nici măcar pe site-ul propriu www.valean.eu.

Elena Ceauşescu a îngreţoşat poporul în prima linie a politicii timp de vreo 20 de ani. Românii de atunci au tăcut şi au înghiţit. Ce fac cei de acum? Presa de atunci a tăcut şi a mâncat rahat. Ce face cea de acum?

Propagandă era atunci, propagandă e şi acum, că doar politica este propagandă. Dar ce spuneau panourile lui Ceauşescu şi ce spun cele de acum? Atunci eram îndemnaţi să dăm ţării cât mai mult cărbune, de exemplu. Nu am ştiut niciodată cum puteam eu să fac asta, sau vreunul dintre cunoscuţii mei, dar nu am negat niciodată că ideea era bună. În schimb, în această campanie pentru europarlamentare nu am văzut nicio idee pe care să o consider aplicabilă.

„Să ridicăm România” zice panoul cu Nuţi din Pleşcoi, dar eu cred că nu s-a uitat demult în oglindă de-şi închipuie că mai are sex-appeal-ul s-o mai facă. În plus, stripper-ii care o însoţesc pe panouri sunt cam fără oo, după cum am auzit nişte fete comentând…

„Să-i schimbăm cu forţa” – spune un alt baner – mesaj pe care Ceauşescu nu a îndrăznit niciodată să-l facă public, cu toate că ăla chiar putea s-o facă!

„Mândri că suntem români” spune partidul lui Brucan, Iliescu, Roman şi Năstase. Şi uite aşa am realizat că o mare deosebire între Ceauşescu şi genitorii PSD-ului este că nu a fost niciodată un secret cine au fost şi cum arătau părinţii lui Ceauşescu…

De o lună, suntem copleşiţi de afişe, banere şi mash-uri, dar sunt ele „electorale”? Care este mesajul politic al acestora, pentru că toate arată numai feţe prelucrate în fotoshop şi sloganuri penibile? De ce am numi această maree ca fiind „electorală”, când ea nu diferă cu nimic de orice campanie comercială? Este exact la fel ca orice reclamă la detergent, sau napolitane, sau vacanţe în Grecia. De exemplu, dacă vezi peste tot banere cu ciocolata ROM, ai impresia că o cunoşti şi că ar fi bună. Dacă vezi banere cu săpunul DURU, te imaginezi sub duş… dar totul este doar sugestie, fără nicio legătură cu realitatea. Politicienii îşi închipuie că dacă le vezi feţele peste tot, ai impresia că sunt importanţi şi capeţi încredere în ei. Totul în această campanie se bazează numai pe modul în care reacţionează creierul uman la bombardamentul cu mesaje, organizat de profesionişti în marketing şi psihologia mulţimilor.

Dacă acum 30 de ani mesajele de pe panourile electorale erau despre câte tone de porumb s-au realizat la hectar, sau cât oţel merge la export, sau îndemnuri la viaţă lungă şi la înflorire pentru Patrie, în timp ce acasă aşteptau un frigider gol, un calorifer congelat şi un robinet la care ruginise ţeava de apă caldă, astăzi citim cuvinte care nu spun nimic, ba chiar ne fac să râdem, în timp ce patru milioane de români, dintre cei mai activi, şi-au luat lumea în cap de bine ce le-a fost.

Românii de atunci au tăcut şi au înghiţit. Ce fac cei de acum? Presa de atunci a tăcut şi a mâncat rahat. Ce face cea de acum?

Şi am ajuns la ce este cel mai important!

A tapeta ţara cu postere, banere şi mash-uri nu este o dovadă de angajament politic, ci doar de potenţă! În realitate, oamenii ăştia vor să ne dovedească atotputernicia lor. În momentul în care oriunde ţi-ai întoarce privirea dai peste faţa unuia dintre ei, primul gând care îţi trece prin cap este că eşti mult prea mic pentru a te opune acestei mizerii, că ei sunt foarte mulţi şi controlează tot.

Nu eşti un specialist şi nu ai date financiare, dar ai sentimentul că există o discrepanţă uriaşă între costul materialelor de propagandă şi veniturile pe care partidele le declară. Şi este şi normal să îi bănuieşti că totul se face cu bani negri, cât timp niciun partid nu a informat pe site-ul oficial câte postere, banere, corturi şi mash-uri are, unde au fost amplasate şi cât au costat. Ar fi fost cea mai banală informaţie, de care nu i-ar fi păsat nimănui dacă era acolo, dar care ar fi înlăturat orice îndoială. De ce nu este?

Mai mult decât atât, ai sentimentul că instituţiile care ar trebui să verifice cheltuielile partidelor sunt ele însele sub comanda partidelor. Şi este şi normal să gândeşti aşa, cât timp nu s-a autosesizat niciun DNA, Parchet, Gardă Financiară, Avocatul Poporului sau Autoritate electorală ca să le verifice din proprie iniţiativă. Oricine lucrează într-o firmă ştie că îţi vin controale din toate părţile, pe neanunţate, pentru absolut orice, dar uite că nimeni nu verifică cea mai mare afacere din ţară!

Dar de o mie de ori mai grav decât sumele imenese de bani negri pe care le învârt partidele este controlul total pe care acestea îl au asupra instituţiilor şi, implicit, asupra Legii!

Ce dovadă mai mare poate exista că toate instituţiile statului închid ochii la această mascaradă decât faptul că refuză să verifice listele cu semnături depuse de partide, în situaţia în care numărul de semnături pe care acestea declară că le-au strâns depăşeşte numărul electorilor?!

În plus, te-ai aştepta ca Presa, „câinele de pază al Democraţiei”, să fie în avangarda celor care verifică adevărul celor enunţate mai sus. Pardon, ştiu că dacă ai ajuns să citeşti până aici, nu mai ai demult astfel de aşteptări…

Îţi vine să urli, dar te opreşte gândul că a doua zi te cheamă şeful la el în birou şi-ţi spune: „Ştii, am primit un telefon… Îmi pare rău, dar…”

Şi uite aşa ne-am întors în timp cu 25-30-40 de ani! Şi atunci oamenii se autocenzurau de teamă că-şi vor pierde serviciul, numai că atunci riscau să devină nişte paria, pentru tot restul vieţii, ei şi toată familia lor. A fi dus la miliţie şi a fi luat la bătaie era doar începutul. Erau destui care o păţiseră şi nu era o glumă. Orice formă de opoziţie era aşa de brutal pedepsită încât devenise o utopie să-ţi imaginezi că sistemul se va schimba vreodată, că va dispărea comunismul, că va muri Ceauşescu. Toate aberaţiile din jur ajunseseră să fie considerate „normalitatea” şi trebuia să fii un idealist la limita nebuniei ca să faci fotografii la banalul cotidian sau să înregistrezi pe o casetă audio un buletin de ştiri de la radio sau tv. Acesta este motivul pentru care acum nu avem imagini din acele timpuri: oamenii se obişnuiseră cu răul până la nivelul la care nu-l mai vedeau.

Ca să revenim la prezent, era ca şi cum cineva ar face acum o poză la unul dintre banerele din această campanie electorală, pentru a arăta peste ani minciuna şi bătaia de joc pe care a trebuit să le îndure. Ştii pe cineva care să fi făcut asta?

Dacă în comunism se trăia sub spectrul lipsei de speranţă, hai să vedem dacă noi avem motive să fim mai optimişti. Cu siguranţă că DA!

Noi putem să îi lovim pe politicienii noştri exact acolo unde îi doare cel mai tare: să nu-i mai lăsăm să-şi modifice trecutul. Ei cred că pot face uitate fărădelegile şi minciunile lor sau că, peste ani, nu le vom putea dovedi. Hai să le arătăm că nu este aşa!

Spre deosebire de generaţia de dinaintea noastră, noi avem dovada că până şi cel mai tiranic sistem poate fi demolat ca un castel din cărţi de joc. Revoluţia din `89 ne-a arătat că SE POATE!

Noi avem posibilitatea de a comunica liber, imediat şi gratis, fără măcar să ne cunoaştem. Cu toţii avem mobile cu cameră foto şi video. Noi, cu toţii, putem documenta această ruşine naţională, care se face pe banii noştri, în dispreţul total al Legii. Tot ce ne mai trebuie este doar motivaţie şi organizare.

Motivaţia vine din credinţa că imortalizarea acestei campanii electorale va fi înainte de orice un document istoric. Va fi o dovadă că generaţia noastră nu a fost impasibilă la minciuna în care a fost forţată să trăiască şi că măcar a făcut ceva ca să arate generaţiilor viitoare caragielescul sistemului politic numit cu emfază „Democraţie”. Va fi şi un document juridic, dacă se vor strânge suficiente filmări cât să dovedească frauda financiară şi va fi poate cuiul la coşciugul actualei clase politice.

Organizarea o facem împreună şi încep cu o propunere: fiecare dintre noi să îşi aloce o oră, sau mai multe, şi să filmeze toate banerele electorale de pe câteva străzi şi intersecţii din localitatea în care este. O poate face la pas sau mergând cu viteză mică cu o maşină, cât să se poată identifica pe film cui îi aparţine fiecare baner.

Dacă sunt mai multe persoane care se cunosc între ele într-un oraş mai mare, pot împărţi oraşul pe zone.

Toate aceste filme pot fi forwardate apoi la o anumită adresă, însoţite de datele de identificare ale străzilor filmate, iar pasul doi este ca un grup de lucru să ia fiecare film în parte şi să facă inventarul materialelor de propagandă de la fiecare partid. Apoi se va înmulţi numărul lor cu preţul corect de piaţă şi se vor compara cu sumele declarate de partide. Se îndoieşte cineva că vor rezulta costuri de cel puţin 10 ori mai mari decât cele declarate?

Totuşi, hai să începem cu începutul, pentru că mai avem doar două zile: sâmbătă şi duminică. Cel mai important în acest moment este să avem cât mai multe străzi filmate.

Dacă crezi în această idee, dă un share şi trimite-mi mesaj privat cu zona pe care ţi-ai propus să o filmezi. Dacă ai idei sau vrei să te implici în paşii următori ai proiectului, dă-mi un mesaj privat. Dacă nu poţi să filmezi, indiferent din ce motive, dă măcar un share, ca să ajungă mesajul la alţii care pot.

Acest mesaj este numai pentru cei care cred că „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Ceilalţi sunt rugaţi să… ne lase în pace.

Mă găsiţi pe FB: Mihai Tociu.

P.S. Eu voi filma bulevardul Iuliu Maniu din Bucureşti, de la Leu până la ieşirea spre Piteşti. Să fie cam 5 km, adică un sfert de oră cu maşina pe o parte şi încă un sfert pentru cealaltă. Poate puţin mai mult, pentru că sunt câteva intersecţii de-a dreptul năpădite de banere.

„Euro-Musca”, sau: Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu EU, atunci cine?

Thursday, May 22nd, 2014

…unde EU este fiecare dintre cei care se regăsesc în aceste idei.

Un şir nesfârşit de proteste, mitinguri, demonstraţii, marşuri, occupy-uri, graffiti-uri, voturi albe, flash-moburi, petiţii on-line însoţeşte de ani de zile viaţa politică din România… şi totuşi, nimic nu se schimbă. Am participat la multe dintre ele, cu tot sufletul şi cu toată energia, în speranţa că vocea mea se va face auzită, că vor fi şi alţii alături de mine, că vom fi atât de mulţi încât politicienii vor ţine seama de noi, şi am ajuns la o singură concluzie: nu există amăgire mai mare decât să îţi exprimi nemulţumirea fără să vii cu o alternativă.

Oamenii care se zbat să arate public că lucrurile nu merg bine cred că fac ceva bun pentru societate, însă, în realitate, toate formele de protest au un singur mare beneficiar: politicienii! Protestatarii în cele din urmă obosesc şi se întorc la casele lor, îngheţaţi sau arşi de soare, mai mult sau mai puţin bătuţi de jandarmi, mai mult sau mai puţin amendaţi, fără să îşi dea seama că, de fapt, toată zbaterea lor este folosită de politicieni pentru a-şi justifica legitimitatea. În cel mai fericit caz, protestatarii mai obţin o întârziere de câteva luni a unor decizii politice controversate, dar de schimbat nici nu poate fi vorba. Explicaţia politicienilor e simplă şi logică: da, au fost unii care s-au opus, dar… au fost doar câteva sute, sau mii, sau zeci de mii, dar totuşi nereprezentativi pentru cei 19 milioane de locuitori… le-am oferit ocazia să se manifeste, ba chiar au făcut-o peste limitele legii, i-am ascultat, vom analiza, vom face o comisie şi nimeni nu ne poate reproşa că nu respectăm regulile şi principiile democraţiei.

Un teatru evident, ba chiar o mascaradă grotească, dacă îi privim REZULTATELE la nivel de ţară: clasa politică se suprapune cu lumea interlopă, dezindustrializarea, emigrarea masivă, prăbuşirea demografică, înstrăinarea pământului, schimbarea istoriei oficiale, menţinerea teritoriilor româneşti smulse de Uniunea Sovietică sub controlul Rusiei, pericolul federalizării, confuzia internaţională între români şi ţigani, condiţia de cerşetor în Uniunea Europeană.

Deja a început să se vorbească deschis că a apărut riscul real ca România să dispară ca stat şi românii ca naţiune autohtonă, şi toate acestea în timp de pace şi de aşa-zisă prosperitate economică.

Şi, în tot acest timp, imensa majoritate a românilor îşi manifestă exasperarea doar la nivel de discuţii ocazionale, cei care au o pregătire şi o viziune politică se limitează la analize în grupul lor de cunoştinţe, un număr mai redus se manifestă pe internet cu articole pe bloguri sau pe facebook, iar un nucleu de militanţi se iroseşte în acţiuni în justiţie, în speranţa că măcar Legea mai funcţionează.

Ocazional, când politicienii iau decizii antinaţionale strigătoare la cer, cu toţii răbufnim în proteste de stradă, dar care sunt repede deturnate de maşina de propagandă a partidelor politice sau de organizaţiile aşa zisei societăţi civile. La final, avem impresia că am făcut „ce am putut”, dar contextul şi posibilităţile ne-au fost potrivnice.

Oare aşa să fie? Nu cumva doar ne-am amăgit că facem ceva? Ideea că politicienii ţin cont de un protest, mai mic sau chiar masiv, şi îşi reconsideră deciziile, nu a fost dovedită în atâţia ani că este cel puţin naivă? În concluzie, scandările de tipul „Jos cutare” şi „Opriţi ceva” sunt de o inutilitate monumentală dacă nu sunt însoţite de instrumente care să îi facă pe politicieni să se teamă dacă nu le îndeplinesc.

Am ajuns astfel la cheia problemei: dacă nimic din ce se întâmplă în stradă sau pe internet nu-i sperie, ce anume îi face pe politicienii actuali din România să se teamă? Care este coşmarul lor? DNA, ANI, Justiţia? Dacă DA, cum se face că aceşti oameni rezistă de 25 de ani şi tot nu se opresc din furat? Pentru că toate aceste instituţii ale statului aşa zis „de drept” sunt doar nişte instrumente ale politicienilor, pe care le folosesc pentru a le da la gioale celor dintre ei care mişcă în front. Luptele lor intestine sunt apoi prezentate ca triumfuri ale Justiţiei, dar viteza de melc cu care cei câţiva ghinionişti au ajuns la puşcărie e încă o dovadă că au făcut-o mai mult pentru a face rating la ziare şi televiziuni şi pentru a ne arunca nouă praf în ochi. Încă nu am auzit să-i fie confiscată vreunuia averea, ca să nu se mai poată lăfăi după cele câteva luni petrecute după gratii, el şi toate neamurile lui, pentru următoarele 10 generaţii.

Deci, ce anume îi sperie pe politicienii actuali? Următoarele alegeri? Faptul că riscă să nu mai fie aleşi? Atunci cum se face că aceiaşi oameni sunt aleşi în permanenţă, sub nume de partide, sigle şi culori diferite? Ba chiar şi-au băgat şi nevestele, şi chiar şi copiii în politică, şi uite că şi aceştia sunt aleşi. Deja s-au format cupluri de politicieni la cel mai înalt nivel al statului, pe sistemul Elena şi Nicolae Ceauşescu. Chiar şi Nicuşor Ceauşescu şi-a găsit un echivalent „democratic” prin mezina preşedintelui Băsescu.

Rămâne, totuşi, o mare nelămurire: dacă alegerile reprezintă modul în care este înlăturat un politician, cum se face că cei care pierd alegerile primesc în continuare posturi guvernamentale şi o duc bine şi în perioadele în care sunt „în opoziţie”? Cum este posibil ca oameni care au fost înlăturaţi de electorat pentru cât de hoţi şi de mincinoşi au fost, să fie aleşi din nou peste 4 sau 8 ani, aceiaşi, de parcă nu ar exista alţi politicieni în ţara asta?

Nu mai este niciun secret că schimbările dintre partide la conducerea ţării reprezintă un joc de scenă bine regizat, menit să creeze aşa zisa alternanţă la putere şi aparenţa de Democraţie. Politicienii ştiu că cel mai simplu mod de a dezamorsa nemulţumirile populare este să dea impresia că „cei răi” sunt daţi jos şi locul le este luat de „alţii noi”. Dar de ce să rişte să lase pe Altcineva nou să ia locul celor de la Putere, atunci când buba se face prea mare şi este necesară o schimbare, dacă acesta poate fi tot unul din gaşca lor? Prin urmare, politicienii, cu toţii, trec dintr-un partid în altul ca dintr-o cameră în alta, formează partide noi şi se debarasează de cele vechi cum ai coborî dintr-o maşină şi te-ai urca în alta, într-o zi propovăduiesc doctrina unui partid ca fiind singura care salvează Ţara şi în ziua următoare sunt „independenţi”, într-o zi îi acuză pe cei de la Putere de toate relele pământului şi în ziua următoare îşi dau mâna în alianţe sau ce cumetresc. Singura lor grijă este ca nimeni să nu spargă acest cerc închis, pentru că într-o gaşcă de hoţi nu există loc pentru un om cinstit.

Şi totuşi, există ceva care să îi sperie pe aceştia?

Din fericire, DA! Răspunsul e simplu: singura teamă a politicienilor actuali este o nouă organizaţie politică, formată din oameni de caracter, care să nu fie şantajabili şi care îşi iubesc ţara. Adică o organizaţie „pe dos” faţă de toate cele care au fost făcute până acum în România.

Organizaţie politică nu înseamnă partid politic.

Organizaţia politică este un grup de persoane cu principii şi idealuri similare, organizată ierarhic, care are ca scop conducerea ţării. Partidul este un instrument electoral, care se poate crea, modifica, înceta şi reapărea, în una sau în mai multe variante, chiar şi simultan, de către organizaţia politică.

De exemplu, toţi politicienii din actualele partide parlamentare formează o singură organizaţie politică. Cu toţii au fost acceptaţi în această organizaţie pentru că îndeplinesc criteriile: sunt venali, sunt şantajabili, recunosc ierarhia de comandă din organizaţie şi nu încalcă ordinele.

Partidele actuale, atât cele de la putere cât şi cele din opoziţie, sunt structuri politice efemere şi conjuncturale create de o organizaţie, în care membrii sunt distribuiţi pentru a ocupa diferite roluri.

Va urma…

Ce înseamnă să alegi să te naşti într-o zi de marţi, sau de ce Europa încă se împarte în învingători şi învinşi?

Friday, May 9th, 2014

Eu am o mare bănuială că nu ni se spune adevărul despre modul în care a fost aleasă ziua de 9 Mai ca zi de naştere a Uniunii Europene. Iată de ce:

Întâi, îmi vine foarte greu să cred că această zi a fost aleasă întâmplător de Robert Schuman pentru a-şi citi textul Declaraţiei din 1950. Apoi, nu cred nici în povestea cu liderii Consiliului Europei la întâlnirea de la Milano, din 1985, când aceştia au decis să schimbe data de naştere a Uniunii Europe din 5 mai în 9 mai. Da, până în 1984, s-a considerat că ziua de naştere a Europei Unite era ba 5 mai 1949 – când s-a fondat Consiliul Europei, ba 18 aprilie 1951 – când s-a semnat tratatul de la Paris de înfiinţare a comunităţii economice a celor 6 state.

Măi, să fie! Ce era în neregulă cu 5 mai sau cu 18 aprilie de au trebuit să fie schimbate? (more…)