Clanul ţigănesc şi mâncarea comisarului
.
Ce faci când ţi se fură maşina? Reclami la poliţie. Simplu.
Însă ce faci când te sună unul şi zice că dacă aduci 2000 de euro în locul X în jumătate de oră, îţi iei maşina înapoi? Aşa cum îţi ştie telefonul, ştie şi cine eşti, unde stai, că ai nevastă, copil, părinţi. Îţi mai vine să suni la poliţie?
A păţit-o un amic de-al meu în aprilie 2010, în Bucureşti, şi primul său impuls a fost să mă sune: ”Vino cu mine, că mi-e frică să merg singur”. Şi-a găsit curajosul, aşa că las totul baltă şi hai! Pe drum, ia să sun eu la poliţie, să văd ce se poate face în astfel cazuri - m-am gândit că au un sistem de intervenţie specializat, sau o anumită procedură prin care să-i identifice pe hoţi.
Aiurea! Mă ia unu’ de la 112 în primire şi mai să-mi dea o palmă prin telefon că vorbesc în numele altuia. Îi bag şi eu degetul în ochi, şi-i răspund că ştie foarte bine de ce o fac, în cazul în care nu s-a născut ieri. Din lătrat în lătrat, îmi spune că trebuie mers la secţia unde s-a depus plângerea, şi vedem noi acolo cum stă treaba.
Îi spun amicului realizarea, însă acesta nici nu vrea să audă de mers la secţie: ”Vezi de treabă, tu nu ştii ce vorbeşti. Eu deja m-am interesat şi toţi mi-au spus că n-o să facă nimic, ba că n-au oameni, ba că e prea din scurt, şi în plus ce-o să le pese lor dacă mă trezesc după aia cu ţiganii acasă peste mine? Aşa, în câteva minute mă întâlnesc cu ei, le dau banii şi gata”.
Stai şi du luptă de lămurire cu omul că măcar trebuie să încerce: ”nu poţi pleca de la premiza că poliţia este incapabilă, numai pentru că aşa ţi-a zis unul şi altul; lasă poliţia să vorbească pentru ea”.
”Du-te tu, dacă vrei să-ţi pierzi vremea, eu plec să-mi fac treaba”.
Intru în secţie şi, dintr-o răsuflare, spun povestea ofiţerului de la poartă. Hai cu mine la şefu! Se opreşte în pragul uşii întredeschise şi îi zice despre ce era vorba. Fac un pas în faţă şi văd pe cineva care semăna a şef, şi care lua masa, la birou, ca orice om la ora prânzului. Îi explic motivul grabei, apoi aştept răspunsul. A meritat efortul: am avut ocazia să ascult cel mai relaxat reproş pentru întreruperea unei persoane de la masă.
Am înghiţit în sec şi l-am întrebat direct dacă subiectul prezintă vreun interes pentru poliţie. ”Bineînţeles – întâi rar, apoi apoteotic, mai ceva ca maestrul Calboreanu în Apus de soare - Pentru noi toate cazurile sunt importante. Noi acordăm aceeaşi atenţie fiecărui caz în parte bla bla bla…cetăţean bla bla bla… datorie bla bla bla…”.
Omul era convins că eram la cheremul lui şi putea să îşi bată joc de mine în voie, aşa că mă obrăzniceşte din nou pentru întreruperea prânzului, ca să-mi confirme că folclorul este expresia înţelepciunii poporului. În acel moment m-a cuprins regretul că mi-am abandonat prietenul la necaz pentru nişte gărgăuni de-ai mei, aşa că l-am dat dracului (în gând) pe comisar şi nu am ştiut cum să-mi ajung mai repede amicul din urmă.
Când s-au potolit lucrurile şi am aflat şi alte detalii ale furtului, l-am întrebat: ”Bă, tu-ţi dai seama că ăia de la poliţie au ştiut din primul moment că maşina ţi-a fost furată de un clan ţigănesc? Te-au atenţionat că s-ar putea să primeşti o ofertă de răscumpărare, la care tu să procedezi aşa, şi-aşa, şi-aşa?”
”Cum o să-mi spună aşa ceva? Păi ce, ei trăiesc din banii mei? Ei îşi iau doar leafa de la stat, dar banii adevăraţi, şi vilele, şi maşinile, şi curvele, de la ţigani şi le iau. Ar fi culmea să ţină cu mine!”.