Sprijin oferit Ambasadei Ungariei pentru rememorarea Trianonului
.
Dacă tot îşi doresc atât de mult, de ce să nu sprijinim şi noi, românii, eforturile maghiarilor de a rememora Dictatul de la Trianon? Îi zic şi eu tot dictat, pentru că nici Ungaria, nici România, nu au avut vreo putere de negociere când li s-a hotărât viitorul.
În plus, acel dictat ne-a afectat în egală măsură şi pe noi, pentru că a lăsat în afara graniţelor ţării sute de mii de români, şi este datoria noastră să le amintim continuu că nu i-am uitat şi că încă îi considerăm ”ai noştri”.
În mod normal, asta este treabă care se face de către Guvern, dar…
Cum am avut bănuiala că primul-ministru, Emil Boc, este un transylvan prea mândru pentru a-i mai băga în seamă pe români, că viceprim-ministrul Marko Bella este prea marginalizat pe criterii etnice, că ministrul culturii românilor, Kelemen Hunor, este prea ocupat cu ştergerea identităţii culturale a maghiarilor, iar europarlamentarul ”român” Lazlo Tokes este prea absorbit de idealul său de a declara limba română ca limbă oficială europeană, m-am trezit eu, ”mitică” de pe Dâmboviţa, total nelegitim din punct de vedere democratic, să îi ajut pe vecinii şi prietenii noştri unguri să reînvie atmosfera semnării Dictatului de la Trianon.
Cum cel mai plăcut mod de rememorare este de a retrăi tu însuţi emoţia momentului istoric, m-am gândit că le voi face o mare bucurie dacă voi repune pe masă ”pledoaria” reprezentantului României, Ionel Brătianu, profitând de faptul că pledoaria sa a fost făcută sub o formă fizică: un teanc de cărţi, aşezat pe o masă!
Iată-mă, deci, sunând la poarta Ambasadei Ungariei, în ziua rememorării a 90 de ani de la semnarea Tratatului-dictat, chiar de 4 iunie, pe la ora 15.
Teancul de 10 cărţi aştepta pe o măsuţă de grădină, pe o faţă de masă cusută de mama mea pe când nu se inventase ProTV-ul, şi aveam alături o elevă de liceu, care a ţinut să mă însoţească, în costumul ei naţional. Foarte sexy, trebuie să recunosc!
Şi am avut un şoc: dl. Dr. Balazs Adam, ataşatul de presă al ambasadei, cu care vorbisem anterior şi care a apărut în poartă, nu semăna deloc a fi urmaşul unuia care a venit din Asia! Ce Attila? Ce Arpad? Ce Kazaria? Cu riscul de a-şi pierde omul postul, nu mă pot abţine să nu remarc că, din punct de vedere antropologic, este european 110%! Se pare că ”pledoaria” lui Brătianu a încăput pe mâini bune, la propriu!
Şi la fel de corect este să menţionez că toate persoanele de la ambasadă cu care am vorbit cunoşteau limba română, cel puţin la nivel de conversaţie, şi chiar au dorit să vorbim pe româneşte. Profesionalism? Politeţe? Hmmm…
Iată scrisoarea însoţitoare:
Scrisoare deschisă
Către Ambasada Republicii Ungare
În atenţia Domnului Ambasador Oszkár Füzes
4 Iunie 2010
Stimate Domnule Ambasador Oszkár Füzes,
Am observat, în ultima lună, o atenţie deosebită acordată Tratatului de la Trianon de către mediile maghiare, care mi-a trezit curiozitatea asupra acestui eveniment istoric.
Nu sunt istoric şi nu vreau să mă exprim asupra faptelor petrecute, dar un anume episod din desfăşurarea Conferinţei de Pace de la Paris mi-a atras în mod deosebit atenţia, prin ineditul său: este vorba despre disputa atipică desfăşurată între şefii delegaţiilor Ungariei şi României, şi anume contele Albert Apponyi şi Ionel Brătianu.
În pledoaria sa pentru susţinerea cauzei Ungariei, la un moment dat, contele Apponyi a afirmat despre poporul român că este ”o rasă cu o civilizaţie inferioară”. În mod evident, gravitatea momentului exclude posibilitatea ca scopul afirmaţiei să fi fost o jignire şi, în mod cert, contele Apponyi a considerat sincer că exprimă un adevăr, prin care urmărea să convingă participanţii de necesitatea continuării hegemoniei maghiare asupra Transilvaniei.
Ionel Brătianu şi-a dat seama că brutalitatea unei asemenea afirmaţii nu putea constitui un argument raţional pentru a fi descalificată a priori, şi a venit cu o modalitate obiectivă prin care a demonstrat contrariul: a pus pe masa Conferinţei culegerea de proverbe ale românilor, realizată de Iuliu Zanne, totalizând 7.000 de pagini, împărţite în 10 volume şi având aproape un metru în înălţime, şi a cerut delegaţilor celorlalte ţări să vină cu orice altă dovadă de civilizaţie pe măsură!
Este greu de evaluat cât a cântărit acest eveniment în luarea deciziei finale, dar este cert că această culegere de proverbe a devenit astfel un reper emoţional al acelui moment istoric.
Sunt unul dintre fericiţii posesori ai setului complet de 10 volume de proverbe culese de Iuliu Zanne, republicate de curând în ediţie anastatică, absolut identice cu cele care, cu 90 de ani în urmă, au tronat pe masa Conferinţei de Pace de la Paris. Aceste cărţi sunt o valoare de familie şi vi le pot oferi cu împrumut, având credinţa că, la acest moment retrospectiv, v-ar putea face plăcere să le vedeţi şi să le răsfoiţi.
Cu siguranţă că vă veţi bucura să identificaţi multe proverbe comune românilor şi maghiarilor, în mod evident rod al convieţuirii comune, dar şi proverbe care au trecut demult peste toate graniţele Europei şi care acum ne unesc spiritual.
Însă, ceea ce NU veţi găsi în opera lui Zanne, este acel aşa-zis proverb, atât de des invocat acum, despre capra vecinului şi dorinţa ascunsă ca aceasta să moară. Aceasta deoarece, pur şi simplu, el nu este un proverb românesc!
Om avea, noi românii, atâtea alte metehne, dar nu face parte din cultura noastră dorinţa de a ne vedea vecinul nenorocit, şi cu atât mai puţin numai din invidie.
Vă rog deci să primiţi această ofertă, cu regretul că nu poate fi definitivă, dar cu convingerea că va adăuga un element de realism acestei zile, în care se împlinesc 90 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon.
Cu deosebită consideraţie,
Mihai Tociu