Posts Tagged ‘fiu risipitor’

Marian Munteanu, sau întoarcerea fiului risipitor

Tuesday, April 26th, 2016

Este deasupra oricărei îndoieli că singurul om de dreapta care avea șanse reale să câștige Primăria Bucureștiului este Marian Munteanu. Este un brand, are carismă, are capacitatea să formeze o echipă din cei mai buni profesioniști.

Așa a gândit și conducerea PNL, că au pus mâna pe o locomotivă puternică pentru partidul lor din fiare vechi. La rândul lui, Marian Munteanu știa ce investiții înseamnă o campanie electorală, adică un râu de bani, logistică, oameni cu experiență și sute de trepăduși, așa că a coborât puțin din preț: le-a copiat discursul și și-a înmuiat radicalismul.

Aparenta sa înrolare în PNL a fost ca benzina de avion pentru simpatizanții partidului și un magnet pentru cei care votează omul, și nu partidul. Pentru prima oară, bucureștenii aveau sentimentul că au scăpat de coșmarul alegerii răului cel mai mic.

Pe partea cealaltă, naționaliștii radicali, mulți dintre ei foști golani, s-au simțit trădați de concesiile făcute de Marian Munteanu, dintre care cea mai șocantă a fost modul în care a justificat o eventuală aprobare pentru marșurile homosexualilor. A fost momentul în care naționaliștii și-au pierdut speranța că un Marian Munteanu primar PNL ar mai reprezenta idealul unui București al normalității, după chipul și asemănarea românilor. Numai că naționaliștii sunt o voce mică și nu ar fi influențat procesul electoral.

Toate sondajele arătau că Marian Munteanu era în marș triumfător spre Primăria Capitalei și PNL-ul beneficia de cel mai luminos face-lift din istoria postdecembristă.

Când, dintr-o dată, căruța s-a stricat! Varianta oficială este că niște ong-uri au făcut gălăgie pe tema simpatiilor legionare ale lui Marian Munteanu, din care cauză unii membri marcanți ai PNL s-au simțit datori să se distanțeze și a apărut riscul ”să se rupă partidul”.

Orice om cu cap, chiar și mulți dintre cei fără cap, și-a dat seama că motivul era inventat, ba chiar pueril, pentru că așa-zisul scandal mediatic pe teme de legionarism era doar un bâzâit de muște enervant, dar care îi aducea voturi lui Marian Munteanu, iar cei câțiva PNL-iști dizidenți ar fi trebuit, dimpotrivă, să se bucure că partidul lor ia primăria capitalei. Bucureștenii, cu mic cu mare, au simțit că explicația reală a fost temerea că un Marian Munteanu la Capitală ar fi stricat mașina de jefuit banul public și, mai rău, ar fi pus capăt hegemoniei binomului partide-ong-uri din mizerabila politică românească.

Ca să fie clar, toate partidele parlamentare formează o singură mafie, divizată în câteva găști, denumite partide, între care politicienii se mută ca partenerii de sex din cluburile de swingers. Toți parlamentarii și guvernanții sunt niște marionete, ațele care îi mișcă sunt dosarele DNA sau slăbiciunile lumești, păpușarul este încă necunoscut, dar se pot face presupuneri după indiciul că piesa care se joacă este jefuirea țării și golirea ei de români.

Decorul acestei piese este asigurat de un cor de ong-uri care și-au luat abuziv numele de ”societatea civilă”, care mimează vocea nemulțumită a cetățenilor. Partide și ong-uri împreună, formează o lume mică și incestuoasă, pe care o hrănește aceeași mână.

Se pot face multe ipoteze despre cum ar fi acționat Marian Munteanu odată ajuns în lumea aceea, dar cert este că mafioții nu au vrut să riște: decât un primar PNL Marian Munteanu necontrolabil, ba încă cu potențial de surprize, mai bine unul de la oricare alt partid, dar care să asigure continuitate în jaf și să respecte Omerta. În concluzie, asistăm la un nou blat PNL-PSD, unde Predoiu este pus doar ca să nu rămână gol terenul de joc, iar primarul va fi PSD, impus de  masa de manevră a PSD.

Este evident că alegerile nu se mai dispută între PNL și PSD, sau ALDE, ci între cei care de 25 de ani ne-au furat prin rotație și câteva nume noi, cu discurs naționalist. Da, la aceste alegeri există o șansă uriașă de a scăpa de eternele fețe mucegăite feseniste și de a le înlocui cu oameni noi, poate nu cei mai buni, dar cu siguranță mai bine intenționați și mai puțin escroci.

Dar, pentru că era prea frumos să fie perfect, această șansă este dinamitată de faptul că aceștia sunt prea mulți și niciunul nu vrea să lase de la el. Este ca atunci când Napoleon a avut nevoie de un general și i s-a spus că i se vor trimite doi foarte buni. Răspunsul lui a rămas celebru: ”Poate să fie și unul mai prost, dar să fie doar unul!”.

Ca să vorbim concret, cei trei generali care își dispută conducerea armatei bucureștenilor nepomanagii sunt: Cătălin Berenghi, Bogdan Diaconu și Daniel Fenechiu. Fiecare în parte e incomparabil mai bun decât oricare dintre candidații partidelor feseniste, însă faptul că ei divid un electorat care altfel ar putea înfrânge armata PNL-PSD-ALDE face ca orice comparație între ei să fie fără relevanță.

De ce oare unii oameni aleg o înfrângere eroică în locul unei victorii pe care să o împartă cu alții? Cât de reprezentativi mai sunt acești oameni pentru ideea comună pentru care luptă, atâta timp cât o pun în pericol prin simplul fapt că refuză să colaboreze?

Am fost cel mai acerb critic al compromisului pe care Marian Munteanu l-a făcut cu PNL, pe care l-am echivalat cu o dizolvare a sa în mizeria politicianistă, și cu atât mai mult mă bucur să îl știu scăpat de tovărășia acelor gunoaie politruce. O dovadă că am asistat la o tentativă de alianță contra naturii este chiar finalul comic al acesteia: promisiunea obținută de PNL că Marian Munteanu nu va candida ca independent. Cum naiba să-ți mai pese dacă un om mai candidează, odată ce l-ai dat afară pe motiv că nu e bun?

 

La moment de bilanț, putem considera că tot răul a fost spre bine. Un Marian Munteanu ajuns primar pe mâna PNL-ului ar fi fost un primar foarte bun, cu siguranță, dar rămânea pentru totdeauna bântuit de suspiciunea că a trecut în tabăra politicianistă cu arme și bagaje. În schimb, degringolada pe care apariția sa a produs-o în PNL, dar și în PSD și ceilalți, este cea mai puternică dovadă a incompatibilității sale cu mlaștina politică românească. Este prea hard core ca ei să îl poată accepta.

Cu acest certificat de incompatibilitate față de ei, Marian Munteanu s-a întors acasă, în familia Golanilor, vechi și noi deopotrivă. Experiența lui ne-a adus certitudinea că naționalismul creștin se poate manifesta doar pe față, sub steag propriu, și că românii vibrează la mesajul nostru. Cu un Marian Munteanu eliberat de înțelegerile cu politicienii actuali, să ne bucurăm că suntem, din nou, în formulă completă, și acum mai urmează doar să ne hotărâm să facem pasul înainte.