Dintotdeauna mi-am dorit să ajung sus.
La doi ani m-am suit pe casa bunicilor, pas cu pas: întâi pe cotețul câinelui, apoi pe al găinilor, pe magazia de lemne, pe atelier, pe bucătăria de vară și gata pe casă.
Grădiniță: șef de grupă, aveam rolul să distribui colegilor borcanul cu șerbet la masa de prânz, o linguriță de șerbet direct în gură, aceeași linguriță, și aveam dreptul să decid câte lovituri cu linia de lemn să dau la palmă celor care nu ascultau, maxim zece.
Am avut prima prietenă, îmi făcea numai mie prăjiturele din pământ înmuiat cu scuipat, mari cât o măslinuță, cele mai gustoase, toți băieții mă invidiau, lingurița cu șerbet pentru ea era cu vârf.
La 6 ani am ucis prima oară
Trăgeam cu arcul cu săgeți după găinile din curte, am nimeri una în cap și a căzut pe spate, bunica a strigat: ”Ce stai pe gânduri? I-ai gâtul cât mai mișcă!”, am fugit după cuțit, am așezat-o cum am văzut la bunicu, m-am opintit enorm să o tai, la final am văzut că am folosit dosul cuțitului. Indiferent de situație, obiectivul trebuie atins!
Școala generală: am primit cravata roșie de pionier în a doua tură, în clasa a doua, am plâns acasă. Numai în clasa întâi am luat mențiune, în rest premiul doi sau trei.
În a patra, am organizat prima grevă…
…împotriva orelor suplimentare de matematică: la semnul meu, am țipat cu toții cât am putut de tare ca să-i spargem timpanele ”doamnei” și să scăpăm de ea. O colegă a trădat că eu am fost cu ideea, represalii majore: toata clasa a fost ținută în picioare, pe culoarele dintre bănci, cu mâinile sus.
Am fost abuzat fizic de părinți: tata a fost chemat la școală pentru grevă și mi-a dat o palmă în fața colegilor la cererea învățătoarei (pe drumul spre casă mi-a spus că bine i-am făcut), mama mi-a dat și ea una după ceafă, dar una de mi-au sărit ochii, când am folosit prima (și ultima dată) cuvântul ”mișto”: ”Să vorbești țigănește când ne-oi auzi pe noi!”.
Am fost reținut de miliție în clasa a șaptea
Am fotografiat o locomotivă mocăniță care era expusă pe spațiul verde de la intrarea în fabrica de reparații CFR, pe Calea Griviței – cea care acum este expusă în fața Muzeului Țăranului Român. Doi mustăcioși au ieșit val-vârtej și m-au luat pe sus, m-au dus într-o cameră, au dat niște telefoane, au venit și alții care m-au interogat cine sunt, unde stau, școala, mama și tata cu ce se ocupă, de ce am pozat locomotiva, au analizat aparatul – era unul de jucărie, dar care făcea poze, mama dăduse pe el 70 de lei față de unul adevărat care era 350, după o oră a sunat telefonul și m-au scos înapoi în stradă. Râdeau de mine – asta m-a durut cel mai tare, a fost momentul care mi-a deschis ochii despre Securitate.
Olimpic română, campion șah pe școală, în clasa a VIII-a am scos primul ziar săptămânal ”Times of Class”, 4 pagini scrise de mână, un original și 6 copii la indigo. Distribuit gratuit.
Directoarea Ciubotaru m-a invitat la ea acasă, dantele apretate peste tot, fusese educată la pension, m-a servit cu dulceață de vișine. Femeia aceea merită statuie, a ridicat cea mai bună școală din sectorul 6, chiar și acum, după 50 de ani: era numărul 174, acum e Constantin Brâncuși.
În paralel cu gimnaziul am urmat Școala de arte plastice nr. 3. La fiecare ședință de modelaj băgam în buzunar o bucată de lut ca să lucrez acasă, recunosc că furam, dar nu se găsea nicăieri de cumpărat.
Medaliat argint pictură India
De la statul român am primit numai tălpi, mergeam cu tata prin Comitetul Central al PCR, cu sulul de picturi la subraț, ca să primesc aprobare să le trimit în India, ne șutuiau de la un birou la altul, dintr-o dată holul răsună: ”Ce faci aici, băi, Marine?”. Norocul meu a fost că tata s-a întâlnit acolo cu un fost coleg de muncă care ajunsese șoferul unui ștab, așa se rezolvau treburile în preamăritul comunism.
Părinții au plătit tot, tot, tot. La magazinele de pensule și vopseluri îmi permiteam doar să mângâi vitrinele, am avut ideea să urmăresc în ziare anunțurile mortuare de pictori, sunam după câteva zile și cumpăram vopselurile rămase. Două mii de lei mi-au dat părinții, era enorm, un salariu lunar. Anul acela nu am stat picior peste picior la școală pentru că se vedeau ciorapii prin găurile din tălpile pantofilor… dar eram fericit că părinții aveau încredere în mine.
Nu mi s-a dat aprobare să merg în India la festivitatea de premiere, pe banii părinților. Bucuria mea a fost, și încă este, că în istoricul premianților din India a rămas scris undeva ”România”.
Toate vacanțele la bunici, desculț
La Spanțov toți copiii din sat eram desculți, cu cercul pe câmp sau jucam țurca, cu sacii la moară sau la coadă la gaz de lampă (curentul s-a băgat târziu), la Chiajna baie în Dâmbovița, care acolo e un râu obișnuit. Sărăcie lucie după criteriile de acum, dar nu vedeam asta pentru că eram fericit.
M-am înscris la Liceul Lazăr, m-am mutat la Matematică-Fizică nr. 1 (actual Tudor Vianu) pentru că îmi plăcea de o fată, a dat adolescența peste mine, corijent la vreo 15 materii, 8 la purtare, suta de absențe, media generală 6,21 (am fost întrecut doar de o colegă, care a avut 6,18 – făceam concurs de cine obține media cea mai mică dar fără corijențe pe vară), olimpic istorie, examen treaptă 10.00.
Am scris și regizat prima piesă de teatru…
…împreună cu 7 colegi de clasă – ”Manifest pentru sănătatea Pământului”. O singură reprezentație în fața comisiei profesorilor, cât pe ce să fiu exmatriculat: mesajul piesei era ca tinerii să primească pensie sub promisiunea că vor munci la bătrânețe.
Organizat a doua grevă
Am enervat o profă la care nota maximă era 7 (eu eram corijent). Cum am enervat-o? Tipa asculta după catalog și în ziua în care era rândul meu am învățat o lecție pe dinafară, 4 pagini. M-a ridicat, m-a întrebat ceva, am răspuns clar și răspicat ”Nu știu”. M-a întrebat altceva, iar ”Nu știu”. Dar tu știi ceva? – Da, lecția asta – Atunci, zi-o… picase în cursă, am început să o recit pe repede înainte, cu ochii în tavan. Chiar înainte de final, am uitat un cuvânt și m-am blocat. Am repetat fraza, dar iar m-am blocat în acel cuvânt… ”Doamna, am uitat un cuvânt, îmi dați voie să o iau de la capăt că poate mi-l amintesc când ajung la el?”.
Toți colegii au râs homeric, fuseseră răzbunați. Ahaaa, insinuezi că vă pun să învățați papagalicește, ia scoateți o foaie de hârtie… și ne-a dat un extemporal la care ne-a dat la toți 9 și 10. Ne-a jignit o asemenea scădere de standard și am bătut cu toții cu palmele în bancă (în partea interioară, unde se ține ghiozdanul) de nu și-a mai putut ține ora și a ieșit din clasă, direct către directoarea școlii.
La directorul mare, Ilie, nu avea nicio șansă, lucrasem cu el la conceperea unui manual de fizică. A început în ziua în care directorul a intrat la plesneală în clasa noastră și a întrebat dacă avea cineva talent la desen. Am ridicat temător două degete. M-a dus în biroul lui, avea o masă ministerială cu zeci de hârtii scrise de mână, lucra la un viitor manual de fizică, m-a rugat să desenez o imagine pentru regula mâinii stângi și a fugit la ore. Când a revenit, aveam o listă cu propuneri de corecturi… citisem tot ce scrisese. Nu doar știam, ci respiram fizică și cunoșteam pe dinafară Muzeul Tehnic. Din acel moment, m-a ținut după ore ca să verific orice virgulă scria. Câteva săptămâni la rând m-a dus acasă cu mașina lui, noaptea târziu, în fundul Militariului (un cartier la marginea Bucureștiului). Așadar, la directorul Ilie aveam impunitate.
Directoarea adjunctă, Corbu, mi-a fost profă de istorie și, ca să nu mai deranjez ora, m-a mutat în prima bancă. Prima bancă era lipită de catedră, așa că am ajuns să purtam discuții pe teme sociale, politice, filosofice, de parcă eram numai noi doi în clasă – uita că era la oră, spre bucuria colegilor. Am mutat discuțiile în biroul dumneaei, secretara Tuți ne făcea cafele și dumneaei deschidea pachetul de Marlboro cartonat – extrema opulență. Avea reviste occidentale, discutam subiecte de la Europa Liberă, decizii ale Partidului pe care le primea la ședințele directorilor de licee din București.
Mi-a zis: eu eram ca Dunărea, care adună toate râurile din Europa și are misiunea să le conducă către mare… iar misiunea dumneaei era să aibă grijă de mine 😊
La 17 ani m-am angajat muncitor necalificat…
…în vacanța de vară – carte de muncă, 1750 de lei pe lună, 8 ore pe zi de luni până sâmbătă. Eram în al nouălea cer, aveam bani munciți de mine, mi-am luat boxe.
Nu am găsit niciun avocat care să mă reprezinte în procesul pe care intenționam să-l deschid împotriva statului pentru că legea nu permitea ca un elev sau student la zi să muncească cu contract de muncă. M-am dus la ziarele mari, ofereau consultanță juridică gratuită, am stat ore întregi la coadă la jurist… nu s-a băgat nimeni.
Am agățat-o pe Svetlana, fata cuiva de la ambasada URSS…
…la o petrecere onomastică a unui coleg. Porecla mea în generală era ”Lipiciosul”. Probabil că îi plăcea că eram un exponent al clasei muncitoare. De mic am fost putinist. Svetlana avea voie să se plimbe doar pe anumite străzi de lângă ambasadă, unde copacii tușeau, știa puțin românește, rusoaica m-a învățat sărutul franțuzesc.
Primul eșec în alegerile democrate
Atunci exista un șef al clasei, ales democratic. La alegerile din anul patru am decis să candidez și am folosit un panou informativ din clasă pentru propagandă, am afișat acolo un program politic în care promiteam excursii și alea-alea, am pus și o poză făcută în Cișmigiu între brazi, cu rucsac în spate să pară că eram pe munte, sloganul electoral scris mare deasupra pozei mele a fost ”O viață mai bună și o pâine mai dulce – candidatul Mihai vă aduce”.
Clasa noastră a devenit Mecca – toți profesorii și-au găsit motiv să vină ca să vadă minunea.
Am pierdut alegerile după ce primele trei tururi în care câștigasem au fost anulate, pe motiv că ”Dragi elevi, cu toții știți că nu dă bine să fie Mihai reprezentantul vostru. Alex, știi că ai dificultăți la matematică, da?… să știți că urmează un an greu… Hai să votăm din nou!” – votul era deschis, cu mâna ridicată.
Alergam… în fiecare dimineață, la ora 6, alergam până la km 13 pe autostrada București-Pitești. Erau momentele în care eram singur cu mine. Îmi plăcea filmul ”Singurătatea alergătorului de cursă lungă”… apoi mi-a deschis mintea ”Principiul dominoului” – mi-au salvat viața, fără ele aș fi devenit o victimă necunoscută a Securității – vi le recomand.
Nu mai știu cât am luat la BAC pentru că nu-mi păsa
Admis la facultate printre primii. Eram trist pentru că la fizică mi-au furat 15 sutimi, mi-au dat 9.85.
DJ în discoteca studențească 303, unde este acum UEFS-ul. Câștigam 1 leu pe ”dedicație” și 3 lei pentru blues-uri de final: ”Marian de la Metalurgie, cu multă dragoste pentru Vasilica din Slobozia, de la Mecanică Fină, îi dedică Stevie Wander – IJustCalled ToSayILoveYou. Hai, băieții, fetele așteaptă să fie invitate la dans”.
Militar Termen Redus tancuri la Lipova – o lună în arest pentru evadări din unitate. Altfel, am fost în echipa de 8 care a reprezentat regimentul în concursul anual al școlii de ofițeri, 20 de kg de echipament în spate, masca de gaze pe față, 8 km prin munți și păduri orientare pe hartă, grenade, gloanțe adevărate, adrenalină – doar locul 2.
Absolvit Institutul Politehnic București în 1989
Nota ”10 cu Felicitări” de la șeful de catedră, singurul student din Politehnică cu plete, cu părul prins în coadă.
Eram cu colegii la munci agricole, într-un autobuz de noapte, și niște navetiști din spate au strigat la noi: ”Măi băieți, rugați-o pe doamna să închidă geamul, că ne umflă măselele”. Eu eram ”doamna”.
Două mențiuni la concursul de creație studențească ”Traian Lalescu”, una dintre ele a fost pentru schela mobilă agățată de terasa blocurilor pentru lucrat la fațade, care acum este peste tot. Eu o concepusem să meargă și pe orizontală.
Am pierdut anul doi din cauza migrenelor. Terapie prin somn, concluzia medicilor a fost că o să-mi crape capul dacă nu devin nesimțit. Mă mai doare din când în când, semn că trebuie să insist pe sfatul medicului.
Mă plictiseam când am repetat anul, așa că am proiectat și construit un magnetofon profesional, partea mecanică și electronică. Încă mai merge după 40 de ani. Dacă ați auzit de trupa Octave, vinilul ”Secretul piramidelor” a fost înregistrat în original pe acel magnetofon. Acum e pe youtube.
Învățat olecuțică de bătaie
Cinci antrenamente pe săptămână în aer liber pentru o centură pe an. Aveam colegi de la Securitate, ieșeam la o bere după antrenamente, mergeam pe Calea Victoriei și cereau câte o țigară la țiganii care vindeau la negru ”Kent, cafea, blugi, valută”… ”Da, șefu, să trăiți, luați tot pachetul”… Nu mișca un țigan în fața lor, chiar dacă erau niște puști. Așa am aflat că tot ce era piață neagră, vicii și șmecherii erau afacerile Securității, coordonate la nivel de vârf – exact ca acum! Tot, absolut tot!
Inginer la Uzina Dacia Pitești, condamnat la anonimat și sărăcie
Muncă în 3 ture, 6 zile pe săptămână plus două duminici pe lună, salariu oficial 2500 lei, luam sub 2000 pentru că ”nu se făcea planul”. Acasă, în garsoniera cu chirie din Mioveni, apă caldă câte două ore seara doar joi și duminică, cotizam cu câte 5 lei de apartament la ”băiatul” de la centrală, ca să bage temperatură. M-am plâns la sindicatul pe Uzină, rezultatul a fost că m-au luat la ochi.
Erau întreruperi la banda de montaj general de câteva ore în fiecare zi. Pur și simplu, se oprea montajul mașinilor pentru că veneau piesele cu întârziere de la furnizori. Muncitorii fumau, jucau țintar, pierdeau vremea, era deja o obișnuință să nu se muncească câteva ore pe zi. Am propus ca oamenii să fie chemați la muncă numai dacă existau toate piesele necesare, adică să stea acasă o zi sau două pe săptămână, iar producția ar fi fost aceeași. M-au considerat nebun periculos.
Revoluția
Am fost în Piața Comitetului Central în 22 Decembrie, am avut pușcă între 23 și 25 Decembrie, mama n-a dormit 3 nopți, n-am omorât pe nimeni, nu m-am mânjit cu certificate de revoluționar.
În 1990, nu am avut pile ca să fiu angajat cercetător la Institutul Național de Motoare Termice, m-am lăsat de inginerie, mama a plâns, toată viața ei și-a dorit să mă vadă în halat alb (atunci inginerii aveau halat alb, maiștrii gri și muncitorii albastru) și acum dădeam cu piciorul la tot, mai ales că se auzea că o să vină francezii.
Am frecventat seară de seară Piața Universității, m-am prins că era puțină regie acolo și nu m-am băgat în față. E mai mult de discutat pe tema asta… am rămas cu o cască de miner amintire, pe care am primit-o pentru o sticlă de wisky.
Vagabond 6 luni
Eram întreținut de prietenă, bani cât pentru o cafea și un pachet de țigări pe zi, berea și mâncarea gratis, puzderie de prieteni, despicam firul în patru… Înșelat prietena cu cea mai bună prietenă a ei, avea încredere în ea pentru că era frigidă-lesbi. Nu și-a ținut gura, prietena mea a avortat și ne-am despărțit, prietena ei a avut revelația că este normală, mi-a dat cu flit, ea era angrosistă de biscuiți și eu un păduche, s-a măritat cu un neamț.
M-am înscris la școala de șoferi și toți au râs de mine: ”La ce îți trebuie pentru că nu o să ai niciodată bani să-ți cumperi mașină?”
Un prieten m-a făcut mecanic auto la Ciclop (cel de pe bulevardul Magheru), apoi am lucrat la negru ”specialist în mașini străine” și la un service particular.
Autodidact limba engleză
Am fost corijent la engleză. Profa a rugat o colegă să mă ajute la învățat și la teme, ca să trec clasa. Am descoperit că aveam mai multe în comun decât engleza, am devenit colegi de bancă, după ce m-am întors din armată ne-am căsătorit.
În uzina Dacia, eram 40 de ingineri la secția ”Montaj general” care nu făceam nimic. Practic, era șomaj mascat. Mi-am ocupat timpul învățând engleza, cu lecții, teme, dicție, m-am înscris la cursul de engleză organizat de uzină. Colegii au zis că-s nebun, chiar și eu știam că nu-mi va folosi la nimic în viață.
Foloseam orice ocazie ca să învăț engleză. La tv se dădeau marțea filme americane. Locuiam pe o scară de bloc numai cu ingineri stagiari, băieți și fete din toată țara, vreo 20. Eram singurul care avea un televizor, mic și alb-negru, și toată scara venea la mine să vadă filmele, claie peste grămadă.
Într-o zi mi-a venit ideea să lipesc o bandă de hârtie în partea de jos a ecranului ca să nu mai văd subtitrarea. Când să înceapă filmul, s-a umplut garsoniera de vecini, ca de obicei. ”Ce faci, buey, cu noi cum rămâne? Dacă nu vrei să vezi scrisul, treci pe rândul din spate și stai și tu mai jos!”. Ce era să fac, ei erau lumea în care trăiam.
Am întâlnit Irlanda
Într-o zi din iarna 1991, cu zăpada până la genunchi, au venit la service niște fete irlandeze care aveau la mama naibii o mașină stricată, au fost refuzate de toate service-urile, am tractat mașina și am lucrat la ea toată noaptea, le-am luat foarte puțini bani pentru că erau o organizație umanitară care ajuta copiii abandonați și handicapați. După o săptămână au venit din nou, de data asta nu le-am mai luat niciun ban. Îmi părea rău că le luasem prima oară, simțeam că mă bate Dumnezeu.
M-am angajat la irlandezi ca translator engleză, plătit la negru, 25 de dolari pe săptămână. Nu știam eu engleză la nivel de translator, dar le plăcea de mine. Mama a plâns iar: la service îmi făcusem clienți, eram stăpân pe meserie, câștigam de 3 ori mai mult, patronul voia să mă trimită la specializare la Volvo, să mă facă șef, iar eu mă duceam frunză în vânt.
A venit la irlandezi un șef nou care lucrase înainte în SUA și m-a luat asistent manager. Munceam ca un rob, de la 7 dimineața la 8 seara și apoi mergeam cu ei prin restaurante și cluburi, era o lume nouă, altă mentalitate, oamenii aceia au fost fereastra mea spre lume, spiritul lor irlandez e de vină că acum sunt liber și naționalist.
Mă iubeau, mi-au luat bilet de avion…
…și mi-au făcut viză ca să merg în Irlanda împreună cu ei. În ajun de Crăciun, în ziua plecării, a nins un metru și Tarom-ul nu a mai avut avioane pentru că nu mai ateriza nimic pe Otopeni, au găsit niște locuri într-un charter și Tarom-ul a zis că se suie în el doar străinii, ca să nu se facă România de râs. Irlandezii, erau vreo 15, au zis că nu pleacă fără Mihai, Tarom-ul nu a vrut să mă îmbarce pentru că eram român, irlandezii s-au dat jos din avion… toți! A doua zi, Ziua de Crăciun, am plecat cu toții. Irlanda a devenit a doua mea patrie, am început o viață nouă, de atunci gândesc în engleză.
Nu m-am însurat în Irlanda…
…pentru că nu am putut, mi-am dat seama că asta chiar îmi va nenoroci părinții și copiii mei nu vor fi nici cal, nici măgar.
Am fost în Belfast când nu se inventase sintagma ”Proces de pace”, eram de partea IRA, am cunoscut oameni cu degetele zburate când făceau bombe artizanale, care aveau arme ascunse în pivnițe, am văzut sânge pe stradă, localnicii erau organizați să supravegheze străzile de necunoscuți, la granițele dintre cartierele vrășmașe erau ziduri de 6 metri și tot își aruncau grenade peste zid, echipe ale armatei britanice mergeau cu glonț pe țeavă, era atmosferă de război. Îngrozitor, aceasta era viața lor cotidiană. Un taxi dintr-o zonă a orașului nu intra în zona adversă, se schimba taxiul în centrul orașului.
Mă gândeam că asta s-a dorit să fie și la noi, pentru asta s-a organizat 15 martie 1990 la Târgu Mureș. Norocul nostru a fost Vatra Românească, armata și țăranii cu bâte, care nu au dat nicio șansă provocării.
Am urmat la ASE Executive Master of Bussines Administration 1 an
Director ong româno-irlandez 25 de ani, am cunoscut câțiva președinți, un cardinal, pe Mihai și pe Margareta, europarlamentari și tot felul de miniștri din mai multe țări, am inițiat sistemul de educație pentru copiii internați pe termen lung în spitale și centre de plasament, colaborare cu ministerul educației, cu 17 inspectorate școlare (Iohanis era la Sibiu), colegii județene de medici, de asistente medicale, moașe, dentiști, programe de educație și prevenție HIV/Sida la nivel mega, vreo 250,000 beneficiari. M-a tamponat mafia fondurilor europene, cântecul ABBA ar trebui modificat: ”The Secu takes it all”.
”Profesor de biciclete”
Președinte comitet părinți la școala fiului.
Am pregătit echipa școlii din Vidra pentru concursul național de circulație, unde exista o probă de îndemânare la mersul cu bicicleta foarte elaborată, cu 8 elevi în echipă. Antrenamente zilnice timp de două luni, biciclete modificate, orgolii de primari de Ilfov, galerii aduse cu autocarul, presă, poliție, parcă era Cupa Campionilor. Am câștigat zona.
Profesor de fizică. Cel mai frumos e să lucrezi cu adolescenții, sunt mai deștepți decât părinții lor care au creierul distrus de PROtv. Problema cea mai mare a școlii este la părinții elevilor, care își vor copiii infantilizați, după care se miră că își pierd autoritatea.
Promotor al jocului de oină, membru în federație
Am descoperit că promovarea era zero, profesorii de sport nici nu aveau de unde să învețe, pe net nu existau nici măcar poze, niciodată nu fusese filmat un meci de oină. Căutați acum OINA pe YouTube și găsiți filmulețe cu regulile jocului, meciuri comentate, jocuri premergătoare oinei.
Am descoperit că Irlanda joacă și ea oină și că jocul național al rușilor este… oina! Oina e jocul care unește oamenii albi. Dacă oina era un joc țigănesc, ploua peste el cu bani europeni și era băgat în toate școlile ca metodă de ”integrare”.
Jurnalist în timpul liber
Întâi la AlterMedia și apoi la Adevărul. La articolul ”Și evreii greșesc, nu-i așa?” redactorul șef Cartianu a fost curentat de la câte telefoane a primit, nu a vrut să spună de la cine, a șters articolul cu mânuța lui onctuoasă. Singura întrebare pe care i-am pus-o a fost: E ceva neadevărat în articol? Nu a avut curajul să mă dea afară. A făcut-o la următorul articol: ”De ce țiganii n-au muzeu”, pe motiv că e un subiect care nu interesează pe nimeni. Oare? Poate mai găsiți în arhiva Adevărul câte ceva scris de mine.
Hobiuri
Aeromodele, navomodele, modelismul feroviar. Lângă creșă era o cale ferată, mă fascina locomotiva cu aburi care pufăia pe acolo, la 3 ani mama mă ducea în Gara de Nord, mecanicii mă știau și mă suiau în locomotive, am construit și construiesc diorame, am fost membru de club feroviar în Irlanda, copiii mei adoră să ne petrecem ziua în Gara de Nord, să vedem trenurile venind și plecând, e locul în care eu și soția ne-am îndrăgostit, pe tortul de nuntă am avut Gara de Nord din marțipan și un trenuleț electric care făcea ture. Torturile noastre aniversare au pe ele un trenuleț electric.
Activitate civică: 10 ani în Noua Dreaptă
Cordoanele de jandarmi de la paradele homosexualilor ni se datorează, uniforme verzi, cântece legionare, reviste, concerte rock, marșuri… – ne-a omorât SRI-ul, care trimitea ofițeri la școlile și la părinții membrilor ca să-i sperie, plus că ne-a năpădit cu agenți acoperiți, c-așa e-n Democrație!
Cea mai mare realizare a mea a fost IDEEA DE TRICOLOR CÂT STRADA. A pornit de la dorința de a mări coloana la un marș anti-homosexuali și, la o bere cu camarazii, am imaginat un tricolor lung de 25 de metri (atâția bani am avut) și care a fost purtat pe străzile din centrul Bucureștiului. Ideea a prins și a fost preluată de toate organizațiile patriotice, iar de la 25 de metri s-a ajuns în Chișinău la un kilometru. La mai mare!
Membru în asociația Vatra Românească a profesorului Ion Coja. Este mentorul meu!
Membru în comitetul de organizare al protestelor ”spontane” pentru Roșia Montană, cea mai mare operațiune soroșistă din România. A fost momentul în care am lansat ”porcușorul” cu mesajul ”DemocracyIs A Lie”.
Cu o echipă de șoc, am pus la loc inscripția BUDAPESTA pe Arcul de Triumf, în 2013.
Am îngropat protestele REZIST…
…alea cu o sută de mii de ”tineri frumoși și liberi”, când am venit cu celebrul banner în care am cerut ANAF să trateze firmele străine la fel ca pe cele românești: capii soroșiștilor au sărit la bătaie pentru că m-am luat de finanțatorii lor, am pus filmul pe net, un milion de vizualizări instantaneu, nazismul organizatorilor a oripilat țara, a doua zi bătea vântul în Piața Victoriei, se terminase Maidan-ul din România, adio USR la guvernare!
Acţiuni organizate:
„Eminescu Trăieşte Prin Noi” (vezi pagina de Facebook), „Iubeşte româneşte” (pro-Dragobete), „Cine-i bou face cadou” (anti-Velantines), ”NuSuntemManipulați” (vezipagina de facebook) și la limita legii: „De-mascarea
lui Mihai Viteazu”, Acţiunea Picasso 1, împotriva reclamelor cu mesaje anti-româneşti, Picasso 2, împotriva campaniilor homosexuale agresive, Picasso 3 – S-a suit scroafa-n copac la Parada Homosexualilor, Picasso 5 – EuroMusca, „Sus opinca”, împotriva propagandei şovine a Ungariei, Picasso 6 – Parada Cârnaților CurCuBeu, „Vei rămâne fără Ţară”, împotriva Referendumului pentru aderarea la UE, anulearea filmului de propagandă homosexuală de la Muzeul Țăranului Român cu mesajul ”Hey, Soros, leave them kids alone” (eu sunt cel de pe scenă cu banerul galben”.
Sunt primul român care a reclamat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării că a fost discriminat etnic de un grup de ţigani. S-a respins pe motiv că țiganii au voie să discrimineze pe cine vor ei. Nu există niciun ong care să apere în justiție pe românii discriminați de țigani sau de alți alogeni!
Am reclamat Comunitatea evreiască la Consiliul Anti-Discriminare pentru răspândirea bazaconiei că românii, încalitate de aliați ai naziștilor, au transformat evreii în săpun. S-a respins pentru că nu era precizat dacă săpunul face sau nu clăbuci.
În realitate, din oameni se poate face ceva ce seamănă cu săpunul, dar nu din grăsime ci din oase! Un american pasionat de istoria României a făcut unul, din rămășițele unor marinari norvegieni abandonați într-o morgă din SUA, și mi l-a făcut cadou. Când îl ții în mână, parcă simți sufletele acelor oameni în palma ta.
Am rupt picioarele organizațiilor evreiești…
…care au vrut să fure Palatul Dacia de la Primăria Capitalei ca să îl transforme într-un muzeu al evreilor și holocaustului. Săracii, nu aveau bani să-și cumpere un spațiu… Am anulat în justiție hotărârea de consiliu general care le dădea acea clădire pe gratis și pentru totdeauna, și am convins consilierii generali să nu o mai facă în patru alte tentative inițiate de Gabriela Firea. Firea s-a potolit când i-am făcut plângere penală pentru încălcarea hotărârii judecătorești
Am dovedit în justiție, la Înalta Curte de Casație și Justiție, că președintele Consiliului Anti-Discriminare – alogenul Czaba Asztalos – este un mincinos patologic și un impostor. Nu i-a păsat niciunuia dintre parlamentarii care au votat ca Asztalos să lucreze la AntiDiscriminare.
Am reclamat în 2009 afirmația ”ROMÂNII N-AU VALOARE” ( Picasso 1) care a fost expusă pe zeci de panouri publicitare și a fost văzută de milioane de români, foarte mulți copii și adolescenți. Alogenul Chaba Asztalos, șef la Consiliul Anti-Discriminare a decis că este legală! Asztalos a fost ales înfuncție de Parlamentul României și niciun parlamentar nu a luat atitudine față de acest mesaj cu care a fost împânzit Bucureștiul timp de o lună.
Plandemia
Am participant constant la protestele anti-restricții din plandemie, am primit amenzi pentru nepurtare de mască cât să-mi fac un evantai din ele. Le-am anulat în justiție.
Consider că promotorii vaxxinării nu sunt oameni deoarece le lipsesc trăsăturile specifice ființei umane: independența decizională, empatia, sentimentul rușinii, responsabilitatea faptelor. Am curajul să spun că Simona Halep, înotătorul, Tudor Gheorghe și toate vedetele care s-au mânjit pe gură cu vaxxinarea ar trebui excluși din viața publică, averile lor confiscate și folosite pentru compensații pentru părinții cărora vaxxinul le-a ucis copiii.
În fiecare an sunt menționat la loc de frunte…
…în rapoartele de monitorizare a antisemitismului realizate de Guvernul României prin Institutul Holocaustului. Acesta e condus de un fost lingău comunist, Alexandru Florian, provenit dintr-o dinastie de bolșevici. Face parte din triada care conduce România, deasupra partidelor și a președinților țării: el și Chaba Asztaloș, de la Consiliul Anti-Discriminare, sunt în funcție de 20 de ani, plus Mugur Isărescu.
Institutul Holo a pierdut toate procesele în care m-a acuzat de antisemitism.
Menționarea mea ca băiat rău de către Institutul Holo este o recunoaștere că fac ceva bun pentru țară.
Oponent al dorinței organizației evreiești Chabad Lyubawich de a construi o menoră impunătoare în Piața Universității din București. Chabadiștii sunt ăia cu care se băloșește Trump, cei cu mizeria din aeroporturi și pentru care ia pauză războiul din Ucraina când fac ei evenimente acolo, și care pe noi ar trebui să ne intereseze deoarece cumpără România metru cu metru, cu complicitatea SRI-ului.
Pentru acest motiv, ambasadorul Israelului i-a cerut oficial ministrului de interne, Bodu, să mă extermine. Nu a folosit cuvântul acesta, dar nici Hitler nu l-a folosit vreodată!
Deocamdată, sunt viu și mai am ceva de lucru pe Pământ.
Viața personală
Căsătorit, soția e frumoasă și deșteaptă, am patru copii în acte.
Tata a fost campion la popice pe echipe. Tociu dădea ultimul și întorcea rezultatul. În noaptea nunții, s-a dus la meci cu mama. Campionii, campionii, ole, ole, ole!
La un concurs de mis pe fabrică, și-a pus un sac peste cap, lung până la mijloc, și a intrat pe scenă printre concurente. A câștigat premiul ”Cele mai frumoase picioare”.
Când era salutat cu ”Să trăiești”, răspundea cu ”Dar nu mult, că bate la ochi”.
L-a chemat Marin până într-o zi când mama a răspuns la telefon și o voce blondă a cerut cu Michi. ”Nu e niciun Michi aici” – a zis mama, dar tata a strigat ”Eu sunt, cu mine vrea”. Michi i-a rămas numele!
Bunicul din partea tatălui a murit pe front de plămâni, deci nu este erou. Bunica a crescut singură 6 copii, apoi a devenit ușa bisericii din Chiajna. Tociul cel de dinainte a plecat de acasă în 1916 și din el s-a întors doar un nume pe monumentul eroilor din Chiajna.
Bunicii din partea mamei au fost refugiați din Basarabia, pe motiv de ”etnici români”. Au trecut Prutul în 8 aprilie 1944 cu o căruță cu 6 copii, saci de făină, mașina de cusut Singer zestrea bunicii și un glonț cald în piciorul bunicului, care l-a pus în baston definitiv.
Fratele lui a rămas, a fost dus 7 ani în Siberia, s-a întors cu păr pe față – a mâncat oameni ca să trăiască. S-au revăzut după 35 de ani, doar atunci a primit aprobare să vină în România: ”Nicule, am venit să te văd ca să pot să mor”. Plângeau ca doi copii.
Bunicul a fost cel mai bun meșter de căruțe. N-a intrat în Colectiv, chiar dacă i-au închis atelierul – ”N-o să-mi fie șef niciodată un țigan”. A trăit din vândut vin, pe ce punea mâna creștea.
De vreo 20 ani, statul român oferă compensații pentru refugiații din Basarabia. Mama a refuzat, suferința nu se vinde. La bătrânețe a început să retrăiască timpurile acelea. Ne-a exasperat cu câte bidoane de apă ținea peste tot în casă și câtă mâncare cumpăra. ”Nu vreau să mai sufăr de foame și de sete, voi n-o să înțelegeți niciodată prin ce-am trecut eu”.
Nu înțeleg cum de nu le e rușine la evreii care se plâng că au suferit în holocaust pentru că au fost duși în case fără wc și trebuiau să meargă în fundul curții. Și nu-i mai satură Dumnezeu de câte compensații cer de la statul român.
Cel mai nostim unchi al mamei era unul, Stoica, care fusese îngropat cu 50 de ani în urmă la Mărășești. Era cercetaș, mergea cu o echipă la un kilometru înaintea armatei ca să-i anunțe dacă vedeau nemți. Au ajuns la o casă într-un câmp, au intrat în ea pe furiș, ca în filme, dar nici nemții nu erau proști. Au apărut din senin în jurul lor: ”Prizoniren! Nu trage! Prizoniren!”, adică îi lăsau vii dacă nu își alertau camarazii. Colegii lui au lăsat armele jos, el a făcut o aroganță – a tras un foc în aer, apoi a râs de fețele nemților.
I-au scos mațele cu baionetele, ca lui Toma Alimoș. Românii au intrat în dispozitiv de luptă și au cucerit casa, după care i-au îngropat pe cercetași, dar ca la război, într-o groapă puțin adâncă și fără cosciug. A doua zi a văzut unul că se mișcă pământul și l-au dezgropat. Povestea că în dimineața aia nu mâncase nimic, așa că baionetele i-au trecut printre mațe, nu i-au găurit niciunul. Râdea că pe mațele lui s-a ridicat România Mare.
Străbunica este într-o poză din 1940, o băbuță mică. Mama ei venit din Grecia, cu hainele de pe ea, a luat de acasă doar un cuțit pe care l-a băgat în ofițerul grec care-i omorâse soțul: s-a dus în cârciuma în care beau grecii, el nu o cunoștea, s-a dat la el, l-a îmbătat, au plecat din cârciumă ei doi pe calul lui.
A lăsat-o pe sora ei în Cobadin și ea s-a dus mai departe, în orașul Baimaclia din raionul Cahul… și nu s-a oprit în timp, spiritul ei este printre noi.